Ultimele recenzii

Furia Aurie

de Pierce Brown

Se pare ca Pierce Brown tine mortis sa fie uimitor, fiind lipsit de metehnele pe care orice scriitor „cumsecade”, oricat de bun ar fi el, le are in general. Pierce Brown nu are lipsa de inspiratie, nu slabeste ritmul, nu se pierde in detalii pentru a umple spatiul dintre coperti, caracteristici normale pentru romanele cu numarul doi ale oricarei trilogii care se respecta. Nu, Furia Aurie nu sufera de sindromul celui de-al doilea roman si in loc sa fie un roman de legatura, acesta ridica de fapt stacheta la un nivel pe care imi era greu sa mi-l inchipui atunci cand citea Furia Rosie.

Daca comparam in recenzia primului roman ritmul acestuia cu un tren de mare viteza, de data aceasta actiunea atinge viteze supersonice! Daca o tine tot asa, posibil ca cel de al treilea roman ma va purta cu viteze apropiate de cea a luminii si voi putea sa experimentez dilatarea timpului. Si pe buna dreptate ma tem acum de continuare, deoarece Pierce Brown nu lasa cititorului momente de respiro, pasaje in care lucrurile se mai linistesc si poti sa pui cartea jos. Actiunea se deruleaza in ritm alert si e foarte greu sa alegi momentul in care sa intrerupi lectura. Asa ca nu prea o faci. Daca totul la aceasta serie creste exponential de la roman la roman, in ritmul acesta, probabil ca al treilea roman va avea repercusiuni serioase asupra vietii mele de familie, a bioritmului si a mai stiu eu ce faze ciclice pe care nu ar trebui sa le intrerup de dragul unei carti.

Trebuie sa recunosc ca am avut un pic de emotii la primele pagini ale acestui volum, pagini care ne poarta in plina batalie spatiala, examenul final al lui Darrow la terminarea Academiei, batalie care merge ca pe roate pana cand… nu mai merge ca pe roate. De aici incolo cariera lui Darrow o ia la vale si in loc sa ajunga intr-o pozitie de unde sa-si distruga dusmanii Aurii, acesta pare sa fie pe cale de a ajunge inapoi de unde a plecat in primul roman. De unde si emotiile mele. Am avut un moment de deja vu in care am crezut ca Brown il va repune pe Darrow intr-o noua varianta a Institutului dupa clasica reteta Jocurile Foamei. Dar vai, cum am putut sa ma indoiesc de calitatile acesui autor furtunos? Oare nu-l laudam ca este maestrul solutiilor „out of the box”? Asa ca, in ultima sa zi in slujba protectorului (si a ucigasului sotiei sale) ArhiGuvernatorul Augustus, pe Luna, la o serata selecta, de fata cu cei mai puternici Aurii, de fata cu insasi Suverana Societatii, Darrow il schilodeste in bataie pe fostul sau prieten de la Institut, Cassius Bellona si starneste un razboi civil. De aici evenimentele se succed cu o repeziciune ametitoare si vai de cel care ar incerca sa povesteasca actiunea romanului din acest punct si pana la ultima sa pagina. Din fericire nu mi-am propus acest lucru ci doar sa semnalez cateva dintre punctele forte ale Furiei Aurii si in special acele aspecte care-l ridica cu o treapta (sau mai multe) mai sus decat Furia Rosie.

De la prima si pana la ultima pagina, Furia Aurie este un roman science fiction, dar aerul de Imperiu Roman adoptat de Societate ii da un ton epic si aproape… antic. De data aceasta Brown isi dezvolta lumea seriei, oferindu-ne detalii atat despre alcatuirea Societatii cat si despre istoria acesteia, despre istoria aparitiei Culorilor si despre nasterea spiritului eroic al Insemnatilor Aurii in razboaiele de cucerire ale vechilor puteri ale Pamantului de catre cutezatorii plecati sa colonizeze Sistemul Solar. Lucrurile capata sens, asa cum in alte serii cu care am putea fi ispititi sa o comparam pe aceasta, nu se intampla si asta nu face decat sa delimiteze si mai mult seria lui Brown de sf-urile „clasice” ale genului YA. De asemenea universul lui Darrow devine mai dens, peregrinarile acestuia pe Luna, printre satelitii lui Jupiter si inapoi pe Marte ne dezvaluie un Sistem Solar intens populat si o societate umana complexa si credibila.

Asa cum ziceam si mai sus, actiunea romanului este alerta si plina de surprize si rasturnari de situatie. Bataliile, atat individuale cat si de proportii planetare, tradarile, intrigile, aliantele cele mai neasteptate – cum este acea dintre Darrow si Sacal – se tin lant. Dusmanii devin prieteni si vechii prieteni sunt pusi la indoiala. Si nu numai ca Brown reuseste sa tina sub control acest tavalug de evenimente, dar reuseste sa le „populeze” cu momente emotionante sau sa transmita printre randuri mesaje pine de talc cititorului. Caci despuiat de actiunea deborbanta, romanul Furia Aurie este la baza o analiza a puterii in diversele ei forme si a efectelor acesteia asupra individului. E evident ca Aurii sunt rezultatul a secole de detinere si exercitare a puterii. Aceasta este sursa arogantei lor dar si a slabiciunii lor. Si ca intotdeauna in istorie, detinerea indelungata a puterii il face pe individ sa devina convins de dreptul sau imuabil la aceasta. Faptul ca puterea i se cuvine devine o axioma. Pe de alta parte insa, atunci cand Darrow se reintalneste cu Harmony si cu o factiune din Fii lui Ares care au luat calea terorismului, autorul ne confrunta cu o alta forma a manipularii puterii, de data aceata de catre cei asupriti, care ajung sa fie convinsi ca orice mijloc de lupta este justificat in cazul lor. Dar oare atunci cand iei viata a sute de nevinovati pentru a elimina un opresor ce devii? Oare cel ce detoneaza bomba nu-si exercita puterea absoluta de viata si de moarte asupra victimelor nevinovate? Si atunci cu ce sunt mai buni Fii lui Ares decat Aurii? Acestea sunt unele din dilemele cu care trebuie sa se confrunte Darrow in timp ce o pune de un razboi civil prin Sistemul Solar! Si nu pot sa inchei aceste randuri dedicate mesajului strecurat de Brown printre randurile romanului sau fara a include un citat din discursul unui Auriu, citat care reflecta de minune lumea in care traim azi: „Ne-am ridicat din necesitate (…) nascuti dintr-o specie care devora planeta in loc sa investeasca in viitor.Placerea mai presus decat orice, la naiba cu consecintele. Cele mai stralucite minti inrobite de o economie care cerea jucarii in loc de explorarea spatiului…”.

Dincolo de toate acestea, cea mai impresionanta realizare a acestui roman este fara doar si poate evolutia personajului Darrow. Prins intre ispitele puterii, empatia fata de unii dintre prietenii sai Aurii si dezamagirea resimtita fata de metodele Fiilor lui Ares, Darrow trebuie sa ramana suficient de stabil emotional incat sa ia deciziile necesare pentru a conduce jumatate din fortele Sistemului Solar in razboiul impotriva Suveranei Octavia au Luna, a Casei Bellona si a aliatilor acestora. Il tin pe linia de plutire sentimentele umane, prietenia fostilor camarazi din Institut, loialitatea Urlatorilor si iubirea pentru Mustang. Doar ca si aceste sentimente ajung sa-l macine pe Darrow caci toate sunt cladite pe o minciuna uriasa, pe un fapt pe care nu multi ar fi capabili sa-l accepte: Darrow este un Rosu. Si pentru a putea merge mai departe, acesta va trebui sa ia o decizie care poate schimba cursul istoriei: va risca soarta revolutiei de dragul sinceritatii fata de cei dragi sau va invinge alegand minciuna si compromisul. Raspunsul dar si alinarea sunt la radacini, acolo de unde a plecat si Brown ne ofera spre final scena emotionanta a reintoarcerii unui Darrow ravasit de indoieli, acasa. Acasa ramane singurul reper, singurul loc luminos si calduros chiar daca se afla in mijlocul iadului care este lumea minerilor Rosii de pe Marte. Acasa se afla raspunsul si noua transformare a lui Darrow. Aici tanarul isi redescopera umanitatea si paradigma razboiului lui Darrow cu Societatea se schimba din nou. Caci daca printre asupritori exista oameni cu inima de aur si printre asupriti exista bestii insetate de sange, etichetele isi pierd sensul, adevarurile absolute devin gaunoase si calea de urmat este undeva la mijloc. Unde mai exact, vom vedea in cel de-al treilea roman al seriei pe care-l astept cu sufletul la gura.

Trebuie sa recunosc ca sunt coplesit de forta si profunzimea acestui autor aparut de nicaieri cu o trilogie de asemenea complexitate. Voi astepta cuminte sa citesc concluzia in limba romana, cu toate ca ma ard degetele sa ma arunc acum asupra lui Morning Star. Dar gandul imi sta deja la urmatoarea trilogie a lui Brown, The Iron Gold, trilogie in care vom vedea ce se intampla dupa ce asupritorii cad si asupritii isi rup lanturile. Si dupa cum il cunosc pe Brown, sunt convins ca lucrurile nu vor fi deloc simple!

Dezideriu Szabo

Senlin Ascends

(Ascensiunea lui Senlin)

de Josiah Bancroft

Selin Ascends este una dintre cele mai uluitoare carti pe care le-am citit in ultima vreme si asta nu doar datorita lecturii impecabile pe care mi-a oferit-o romanul dar si datorita „anonimitatii” sale. Caci este absolut uluitor cum un roman atat de bun este cvasi necunoscut. Romanul are doar 340 de evaluari pe goodreads, majoritatea obtinute recent, dupa ce Mark Lawrence i-a dat 5 stele si a inceput sa-l promoveze insistent. Urmaresc postarile acestui autor si m-am lasat convins de recomandarea lui si de recenziile pline de laude ale celor cativa (foarte putini) cititori entuziasti. Nu-mi pare rau de loc ca am urmat indemnul lui Lawrence si inca nu pot sa inteleg cum aceasta perla a literaturii fantastice a trecut pe sub „radarul” fanilor.

Senlin Ascends te agata de la inceput cu decorul sau impresionant si apoi te tine lipit de paginile sale, cu actiunea alerta, personajele memorabile si locatia absolut fabuloasa. Actiunea are loc intr-o lume ce seamana foarte mul cu sfarsitul nostru de secol al XIX-lea cu o mica diferenta… enorma. In valea Babelului se ridica spre inalturile cerului Turnul Babel, cea mai uriasa constructie a umanitatii. Cine si cand a construit edificiul nu se mai stie, aceste cunostinte sunt pierdute in negura timpului. Cea ce se stie este ca fiecare etaj al Turnului este un tinut in sine, dupa primele trei nivele, deschise vizitatorilor, urmeaza asa zisele state inel (ringdom, din combinarea cuvintelor kingdom – regat si ring – inel), state ce reprezinta culmea civilizatiei umane. Sau cel putin asa zice brosura publicitara Ghidul fiecarui vizitator al Turnului. Fascinat de legenda Turnului, Thomas Senlin, un directoras de scola dintr-un satuc de pescari din indepartatul Ur isi duce tanara sotie pentru a-si petrece impreuna luna de miere in edificiul care reprezinta culmea ingineriei si ingeniozitatii umane.

Aici incepe actiunea, cu tanarul cuplu coborand din tren la poalele Turnului si aici incepe si periplul cititorului prin unul dintre cele mai fabuloase universuri imaginative. Inca din primele pagini esti atras alaturi de Senlin si Marya in tumultul uriasei Piete ce inconjoara Turnul Babel. Si imediat devine clar ca Josiah Bancroft este un scriitor de exceptie caci esti brusc atras intr-un decor dens populat in continua miscare, esti asaltat de mirosuri si de cacofonia zgomotelor Pietei, toate acestea fiind evocate cu atata forta de autor incat ai senzatia ca esti acolo! Asa ca nu te miri atunci cand cei doi soti se pierd inca din primele pagini ale romanului, caci nu-i asa, uite ce dute-vino e in jurul tau, cum sa stai alaturi de cei dragi. Mult prea civilizatul Senlin nu poate sa cuprinda grozavia intamplarii, asa ca va ramane o zi asteptandu-si sotia sa apara inapoi, pana cand, incet, incet realitatea il loveste. Cu ajutorul tanarului Adam, un individ binevoitor dispus sa-l ajute, Senlin descopera ca in haosul Pietei cei apropiati se pierd daca nu stau legati unul de altul si ca exista mii de tragedii ca ale lui, mii de destine separate de imensitatea Turnului. Din acest moment profesorul de tara se hotaraste sa treaca la actiune. El si sotia sa planuiau sa-si petreaca luna de miere in Bai, cel de-al trei lea etaj al Turnului ce functioneaza ca statiune. Acolo isi propune Senlin sa ajunga, convins ca acela este locul spre care se va indrepta si Marya.

Odata intrat in Turn prin Baza, inelul cel mai de jos, incepe nebunia si incep revelatiile. Binevoitorul Adam se dovedeste a fi un hot ce ochise bagajele turistului naiv Thomas Senlin pe care acesta le recuperreaza prin bunavointa piticului Finn Goll. Doar ca, asa cum a demonstrat Adam, in Turn nimeni nu este cea ce pare si Senlin se vede nevoit sa ia in seama sfatul lui Goll: nu te increde in nimeni! Acum incep si ciudateniile, caci barbatii dornici de o bere se pot asocia la o tura cu „beer me to round” un fel de carusel la care poti pedala, punand in actiune pompele ce extrag apa din adancurile pamantului si primesti in schimb un jet de bere! Si mai ciudat este cel de-al doilea etaj, Salonul, un inel plin de studiouri in care vizitatoii platesc pentru a juca in scene de teatru fara spectatori sau pentru a spiona pe ascuns performantele amatorilor ce-si joaca rolurile. Singura conditie este sa alimentezi focul din sobele aflate in fiecare camera si sa nu parasesti scena inainte de terminarea piesei. Parca ai fi intr-un vis sau intr-o povestire suprarealista, doar ca, spre deosebire de acestea aici totul are sens intr-un context mai larg pe care-l descoperi pe parcurs. In Salon Senlin o cunoaste pe Edith, alaturi de care „joaca” in piesa in care este repartizat fara voie si alaturi de care este intemnitat atunci cand „piesa” o ia razna. Si alaturui de ea Thomas va descoperii ca Turnul este departe de a fi o culme a civilizatiei ci este mai de graba un monstru nesatios si inuman ce se hraneste cu destinele turistilor naivi, atrasi ca mustele la bec de fituicile de propaganda. Misiunea lui Senlin devine una de salvare, acesta intelegand ca trebuie sa-si gaseasca sotia si sa o scape din acest loc rece si rapace.

Ajuns la Bai, profesorul isi incepe cautarea si isi face noi prieteni cum ar fi excentricul Tarrou. Prin intermediul acestuia Senlin il descopera pe pictorul Ogier, cel care a pictat un portret al lui Mary si care pare sa aiba informatii despre aceasta. Obligat sa fure un tablou de la Comisionarul Pound, conducatorul etajului, pentru a obtine informatii de la Ogier, Senlin descopera ca sotia sa a fost victima unui „vanzator” de neveste si a ajuns in statul-inel Pelphia, la cel de-al cinci lea etaj al Turnului. Mai descopera si ca in maruntaiele peretilor exteriori ai Turnului trudesc sclavii hod, vizitatori transformati in sclavi pentru neplata datoriilor, alta categorie de victime ale edificiului. Si atunci cand abominabilul Mana Rosie, calaul Comisionarului este trimis sa-l vaneze, Senlin descopera ca pictura pe care a furat-o pare ca are o valoare mult mai mare decat credea el.

Profesorul fuge la urmatorul nivel, Noul Babel, condus de nimeni altul decat FinnGoll, cel care il angajeaza ca si Capitan al Portului Goll, poarta de intrare a marfurilor aduse de baloanele cu aer cald ale caror echipaje asigura comertul intre inelele Turnului. In Noul Babel senlin se reintalneste cu Adam, care a fost doar un pion santajat sa ia parte in masinatiunea care l-a adus pe Senlin in ghearele lui Goll. Aici o va cunoaste pe Voleta, sora lui Adam, tinuta captiva de un proxenet imfam si pe Iren, femeia bodyguard a lui Goll, o matahala ce pare sa aiba un suflet neasteptat de mare, aici se reintalneste cu Edith, membra acum al unui echipaj de pirati ai aerului si tot aici planuieste Senlin sa fure o aeronava cu care sa urce in Pelphia, in cautarea sotiei sale.

Finalul este exploziv si fascinant, lasandu-te nerabdator sa treci la urmatorul roman al seriei (care din fericire a aparut deja) dar si rumegand la „bijuteria” pe care ai lasat-o din mana. Senlin Ascends este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit in ultima vreme din atat de multe motive incat nu stiu cum sa le enumar. Decorul este coplesitor si fascinant, plin de mister si de stranietate, dar si de coerenta si de un realism neasteptat, o combinatie interesanta de steam punk, fantasy si realism magic. In plus, gasesti la tot pasul, bine plasate de autor, piesele unui puzzle care incep sa contureze o imagine mai ezoterica si mai grandioasa, o profunzime a universului romanului mult mai ampla si mai complexa. Caracterizarea este sublima. Transformarea lui Senlin dintr-un directoras de tara, snob si naiv, dintr-un tocilar politicos in omul de actiune pe cale sa devina capitan al unei aeronave de pirati este extraordinara. Dar cea ce face din Senlin Ascends un roman deosebit este profunzimea personajelor secundare, care nu sunt simpli figuranti plasati in naratiune ci personalitati complexe si pline de viata. Scriitura este impecabila. Nu de putine ori am fugit cu gandul la opera lui Borges sau la Orasele Invizibile ale lui Italo Calvino. Bancroft stapaneste limba engleza asa cum putini autori de literatura fantasctica o fac. In plus acesta reuseste sa construiasca o intriga complexa si inteligenta, in care fiecare fraza isi are locul si relevanta proprie.

Si apoi sunt metaforele si intelesurile profunde „ingropate” nu foarte adanc in miezul naratiunii. Bancroft face prin Turnul Babel o analiza taioasa a caracterului uman, a defectelor naturii umane, al societatii noastre si al oranduirii sociale in care profitul si dorinta de putere sau nevoia de satisfacere a celor mai primare pofte sunt motoarele societatii. Caci asa cum zice unul dintre personajele romanului, ce conteaza superioritatea stiintifica a Turnului, atata timp cat doar stiinta a evoluat pe cand constiinta membrilor acestor societati avansate a ramas la nivelul epocilor barbare. Turnul Babel este culmea realizarii umane, o structura, un sistem, care te atrage, te acapareaza, iti da cu o mana si iti ia cu doua, pana cand te prinde de tot in mrejele sale fara a-ti mai da nici o posibilitate de scapare. Iar sus, in nivelele superioare, vesnic ascunse in nori stau cei ce trag sforile, cei ce au puterea si cei ce prospera hranindu-se cu destinele celor inrobiti de Turn. Vi se pare cunoscut?

Sper din tot sufletul ca datorita valvei create recent in jurul lui, acest roman, sa se ridice din anonimatul inexplicabil in care a plutit inca de la aparitia sa in 2013. Si spun asta cu atat mai mult cu cat, citind acum Arm of the Sphinx, cel de al doilea roman al seriei care, cu toate ca nu credeam ca este posibil, este mai bun decat primul, sunt convins ca avem de a face cu un autor deosebit de puternic si cu o serie remarcabila, mult peste media romanelor de gen, autor si serie ce merita sa fie asezate la loc de cinste in panoplia de aur a celor mai bune romane fantastice.

Dezideriu Szabo

Fata cu toate darurile

M. R. Carey

Sincer sa fiu nu sunt un fan al genului zombie. Bine, trebuie sa recunosc ca am vazut World War Z de vreo trei ori si The Walking Dead este unul dintre serialele mele preferate si asta pentru ca filmul exploreaza impactul social al apocalipsei zombie iar serialul reda cu talent impactul unui asemenea eveniment fictiv in plan personal si chiar emotional. In rest, majoritatea filmelor de gen mi se par pline de clisee, cat despre literatura zombie, nu m-am simtit de loc atras de ea. Doar ca, atunci cand Nemira anunta publicarea romanului lui Carey, am avut o presimtire pozitiva (ok, bazat pe recenziile citite) si o dorinta puternica de a-l citi.

Asa cum citeam intr-o recenzie, este greu sa vii cu ceva nou intr-un gen destul de limitativ si cu toate acestea Carey a reusit in Fata cu toate darurile. Si chiar daca nu sunt un cunoscator al genului am fost capabil sa apreciez originalitatea acestui roman. Dar cea ce am apreciat cel mai mult la el a fost ca am descoperit o poveste emotionanta despre natura umana si un personaj de o inocenta si o frumusete sufleteasca impresionanta intr-un roman care ar fi trebuit sa fie despre sange, maruntaie, grohaieli si … „creeeeeier”. Asa ca nu mica mi-a fost uimirea sa gasesc frumusete si profunzime in „bube, mucegaiuri si noroi”.

Melanie este o fetita speciala si inteligenta care iubeste scoala si tot ce tine de aceasta. In fiecare dimineata Melanie, un ingeras cu parul blond si ochii albastri se aseaza cuminte in scaunul ei cu rotile si asteapta ca sergentul Parks si soldatii acestuia sa intre in celula ei, sa o lege de scaun sub amenintarea armei si sa o duca in sala de clasa alaturi de alti aproape douazeci de copii „impachetati” similar. Si inainte de a merge mai departe trebuie sa va avertizez ca urmeaza sa dezvalui marele secret: Melanie e cam zombie. Dar orice individ cu juma’ de creier isi poate da seama de asta din primele pagini ale romanului, daca nu a facut-o deja citind descrierea de pe coperta din spate a cartii. Dar mai mult decat orice, zombie sau nezombie, ingeras sau monstrulet, Melanie o iubeste pe domnisoara profesoara Justineau si adora atunci cand aceasta le citeste dintr-o carte cu legendele Greciei antice, cum ar fi legenda Pandorei, fata cu toate darurile, cea care a deschis cutia… Monotonia vietii lui Melanie este intrerupta doar in zilele in care le preda domnisoara Justineau, singura profesoara care pune suflet in actul predarii. Asta pana cand sergentul Parks apare intr-o dimineata si o duce pe Melanie nu in sala de clasa ci in laboratorul doamnei doctor Caldwell, cea care vrea sa o taie bucati si sa o puna in borcane, asa cum, Melanie este sigura, a mai facut si cu altii din colegii ei de clasa care au disparut fara urma. Si in acel moment intervine un eveniment catastrofic care o va salva pe fetita de bisturiul doameni doctor, o turma de flamanzi, asa cum sunt numiti zombie in roman, patrund in baza militara in care isi duce Melanie viata si devasteaza totul in calea lor. Singurul gand al micutei este sa o salveze pe domnisoara Justineau si o va face, aparand-o atat de flamanzi cat si de oameni, ocazie cu care va descoperii si foamea, acea parte ascunsa si intunecata a ei, acel instinct devastator care ii cere sa se hraneasca cu carne si sange. Va urma o calatorie plina de revelatii alaturi de domnisoara Justineau, de sergentul Parks, de doamna doctor Caldwell si de soldatul Gallagher, o calatorie catre Beacon, singurul oras sigur din Anglia. Pe drum vor traversa o Londra infestata in care cutia Pandorei asteapta sa fie deschisa…

Nu voi spune mai multe despre actiunea romanului, aceasta este alerta si te tine in „priza” tot timpul, pana intr-acolo incat ma intreb acum cum de a reusit Carey sa strecoare toate acele chestii minunate de care vreau sa va vorbesc, prin tot acest periplu palpitant. In primul rand este povestea in sine si modul captivant in care este spusa si in care lumea lui Melanie ne este zugravit, la inceput prin vocea entuziasta si plina de inocenta a fetitei la care se adauga pe rand si punctele de vedere ale celorlalte personaje, largind perspectiva si imbogatind experienta cititorului. Si apoi sunt personajele, de fapt cel mai puternic atu al romanului. Melanie este ametitoare! Inocenta, loiala, plina de compasiune, naturala si sincera, toate acestea sustinute de o inteligenta mult peste medie. Este acel caracter pe care-l intalnesti atat de rar in viata, dar pe care atunci cand il gasesti sti imediat ca ceva minunat ti s-a intamplat. Este arhetipul omului din utopiile filozofilor. Si in acelasi timp este un monstru, cel mai perfect produs al napastei care a lovit omenirea. Speranta si blestemul reunite intr-un trup micut de fata. Viitorul omenirii si sfarsitul ei… Si ai putea crede ca pe langa Melanie, celelalte personaje vor pali in fundal, dar nu e asa, cu atat mai mult cu cat am avut impresia ca M. R. Carey a creat intentionat cateva personaje destul de stereotipice, doar pentru a-si putea transmite mesajul si pentru a le rasuci apoi caracterul, demonstrand ca in general, nu exista alb si negru in natura umana ci doar nenumarate nuante de gri. Caci daca Helen Justineau este modelul persoanei simpatice si sufletiste, hotarata sa vada binele acolo unde altii vad doar raul si sa-si protejeze micuta eleva speciala, trecutul ei ascunde lucruri intunecate care demonstreaza ca bunatatea poate fi o haina pe care o purtam dar pe care o putem arunca repede la gunoi atunci cand confortul personal este amenintat. Sergentul Parks este soldatul tipic, tot o militarie si un regulament, dar Carey ne lasa sa intrezarim si omul din spatele uniformei. Sau omenia este cea mai buna strategie de supravietuire in conditiile date? Soldatul Gallagher, un personaj simplut care-l idolatrizeaza pe sergent va lua in final una dintre cele mai uimitoare si altruiste decizii, una pe care in mod sigur nici unul dintre celelalte personaje, sofisticate si pline de personalitate, nu ar fi luat-o. Si mai ramane Caroline Caldwell, stereotipul savantului rece si fara suflet, egocentrist si obsedat de aprecierea unor mai mari ai stiintei de mult plecati din aceasta lume. Si chiar daca telul ei este sa salveze lumea, o face doar din egocentrism, din frustrare si din dorinta de a ramane in istorie ca Salvatoarea Omenirii. Si cand ai astfel de teluri, nu exista compasiune sau suflet. Caldwell este singurul personaj caruia Carey ii refuza si o alta fateta, deoarece in final are nevoie de ea exact asa cum este: rece si lipsita de suflet.

Dar mai presus de toate, este finalul. Devastator, socant si greu de inghitit, un final care m-a pus pe ganduri si m-a tinut acolo un timp. Nu stiu daca Carey a vrut sa transmita exact acel mesaj pe care l-am primit eu sau a conceput romanul ca sa fie exact acea mare metafora pe care am descoperit-o eu in paginile sale, dar asta este cea ce face ca anumite romane, nu multe, sa fie peste medie: impactul pe care-l au asupra cititorului si capacitatea de a-l face pe acesta sa-si puna intrebari ce transced preocuparile marunte de zi cu zi. Caci ce este Caldwell daca nu un progres stiintific care raspunde doar nevoilor egoului si ale profitului, fara nici o grija referitoare la impactul sau in lume sau la dezumanizarea individului? Si ce este Parks daca nu o imagine a noastra, supunandu-ne din comoditate in timp ce lumea se duce intr-o directie periculoasa? Oare mai suntem capabili daca nu sa ne schimbam, macar sa facem loc omului Melanie sa apara si sa evolueze, aducand schimbarea sau, asa cum sugereaza Carey, schimbarea nu poate veni decat luand-o de la zero? Caci acesta ne spune clar parerea s-a prin glasul soldatului Gallagher care se teme sa se intoarca la Beacon, acolo unde incet, incet totalitarismul se instaleaza in randul supravietuitorilor: nici cele mai crunte lovituri nu ne vor uni caci intotdeauna setea de putere a unor indivizi va fi mai puternica decat abilitatea noastra de a coopera…

Si in final trebuie sa amintesc ca daca Fata cu toate darurile nu mi s-a parut un roman terifiant, tinand cont de genul din care face parte, cauza care a generat epidemia zombie, pe langa faptul ca este una dintre cele mai plauzibile pe care am intalnit-o este si cea mai terifianta, Carey inspirandu-se dintr-o realitate din natura! Si daca vreti sa va treaca fiorii, dati o cautare pe Google dupa Ophiocordyceps unilateralis.

Astept cu nerabdare filmul care va aparea in septembrie, cu toate ca ma tem sa nu fie o dezamagire majora. Deja trailerul mi-a lasat un gust amar, caci producatorii, impinsi de un spirit anti-discriminare dus la absurd au pus in rolul lui Melanie o fetita de culoare. Si nu, nu sant de fel rasist, nu am nici o problema de genul acesta, doar ca exista un motiv pentru care Melanie este blonda cu ochi albastrii, este o imagine pe care Carey o foloseste pentru a crea un contrast puternic, ori exact acest contrast extraordinar de graitor l-au distru creatorii filmului… Asa ca pentru a descoperi asa cum se cuvine aceasta poveste minunata, sfatul meu este sa puneti mana pe carte si va garantez ca nu veti regreta.

Dezideriu Szabo

Banda celor Sase Ciori

de Leigh Bardugo

Iata-ma din nou aducand elogii unui roman YA! Daca o tin tot asa, voi ajunge in curand sa-mi dau cartile de Lawrence pe Naomi Novik sau, Doamne fereste-ne de rau, pe Cassandra Clare. Dar lasand gluma la o parte, voi incerca intotdeauna sa fiu impartial si daca un roman e bun, e bun si gata. Daca Sandra Brown s-ar apuca de fantasy si ar scrie un roman la fel de bun ca acesta as pune mana pe tastatura si i-as scrie o recenzie elogioasa.

Daca m-ati intreba ce mi-a placut la Banda celor Sase Ciori as putea sa raspund foarte simplu: disfunctionalitatea, neconcordanta si unele aspecte de natura economica ale amenintarii apocaliptice din fundalul romanului. Si daca vi se pare un raspuns cam vag, o sa incerc sa lamuresc fiecare dintre aceste aspecte dupa o scurta introducere.

Atunci cand am inceput sa fiu tentat de acest roman, nu stiam ca el face parte din universul Grisha. Am aflat ulterior, cand romanul a aparut in limba romana si eram deja hotarat sa-l citesc. Am avut o mica retinere (nu aveam de gand sa citesc trilogia Grisha), temandu-ma sa ma uit ca prostanacul la referiri pe care nu le intelegeam, referiri clare doar pentru cineva initiat in prima trilogie, dar s-a dovedit ca romanul se poate citi fara nici o problema si fara a cunoaste prima serie, Bardugo oferind noilor veniti toate elementele necesare pentru a intelege lumea in care se desfasoara actiunea. Pe scurt, universul Grisha are un puternic iz de inceput de secol XX, atat ca tehnologie cat si ca tipar social al natiunilor principale ale lumii, cu Ravka amintind de Rusia din pragul revolutiei bolsevice, Fjerdanul de inspiratie prusaca si Ketterdamul… ei bine Ketterdamul ar fi rezultatul imprecherii dintre Amsterdam si mahalaua newyorkeza din genialul Gangs of New York al lui Scorsese. In plus, avem magia Grisha si pe cei care o manipuleaza si necrutatorii druskelle fjerdani care-i vaneaza. Actiunea incepe in Ketterdam, un infloritor centru comercial condus de negustori bogati si puternici, mai exact in Butoi, cartierul cazinourilor, al bordelurilor si al bandelor criminale. In Butoi totul este de vanzare si totul este permis, asa ca doritori de senzatii tari din lumea intreaga vin aici in cautarea norocului si a placerilor interzise. Kaz Brekker, sau Maini Murdare este un ofiter important din banda Scursurilor si un hot de geniu, necrutator si temut de lumea interlopa din Butoi. Atunci cand efectele jurda parem, un drog derivat dintr-un ceai energizant devin cunoscute Consiliului negustorilor din Ketterdam, acestia sunt hotarati sa-l scoata de pe piata, rapindu-l pe Bo Yul-Bayur, cel ce a inventat drogul si singurul care cunoaste formula. Caci jurda parem amplifica exponential puterile Grisha, amenintand sa schimbe lumea din temelii. Si cea ce-i sperie pe negustori cel mai mult este faptul ca un Grisha Fabrikator dopat cu parem poate transmuta o bucata de piatra intr-o cantitate identica de aur, fapt ce ar duce de rapa intregul sistem economic pe care se bazeaza bunastarea acestora. Si pe langa toate celelalte catastrofe apocaliptice pe care diferitele clase de Grisha drogati le-ar putea abate asupra lumii, grija negustorilor pentru acest mic detaliu, mi-a atras atentia si mi-a dovedit ca citesc un roman ceva mai inteligent decat media. Problema este ca savantul shuhan este deja prizonierul Fjerdului si se afla inchis in cea mai impenetrabila temnita din lume: inchisoarea Curtii de Gheata, centrul puterii fjerdane si garnizoana a temutilor druskelle. Asa ca negustorul van Eck il angajeaza pe Kaz Brekker pentru aceasta misiune imposibila. Si acesta va incropi cea mai disfunctionala echipa de infractori pentru cea mai lipsita de sorti de izbanda lovitura. Doar ca, in eventualitatea reusitei, Kaz si echipa sa ar deveni putred de bogati.

Si aici intervine disfunctionalitatea. Caci echipa adunata de Kaz este una dintre cele mai disfunctionale adunaturi de indivizi pe care le-am intalnit in literatura. Mai mult decat atat, cativa dintre cei sase membrii ai gastii, in frunte cu Kaz, sunt ei insisi disfunctionali, avand in mod clar cateva rotite sarite de pe fix. Dar in aceste „defecte” se afla taria romanului caci personajele principale si relatiile complicate dintre acestea sunt unul dintre punctele forte al cartii. Bardugo face o treaba excelenta in crearea acestor indivizi „deranjati”. Evident, cap de lista este Kaz Brekker. Tipul este un geniu infractional, inteligenta s-a aplicata fara scrupule il ajuta acolo unde altii dau gres. De multe ori, in timp ce citeam romanul, incercam sa-l compar cu Minciunile lui Locke Lamora dar sincer, pus fata in fata cu Brekker, Lamora ar parea un biet mielusel. Adica individul acesta este infiorator. Rece, calculat, insensibil… ei bine, pana la un anumit punct. Si cea ce mi-a placut si mai mult este faptul ca Bardugo ii exploreaza sursa disfunctionalitatii prin intermediul amintirilor lui Kaz legate de evenimentele traumatice care l-au transformat in personajul Maini Murdare. Urmatoarea este Inej sau Fantoma, asa cum e cunoscuta in Butoi, spioana perfecta, capabila sa catere orice zid si sa se strecoare neauzita in orice incapere. Inej provine dintr-o familie de acrobati ambulanti dar a fost rapita de mica de negustorii de sclavi si vanduta Menajeriei lui Tante Heleen, unde a fost obligata sa se prostitueze. Aici a descoperit-o Kaz si i-a cumparat contractul, oferindu-i libertatea si protectia Scursurilor. Evident ca Inej e indragostita de Kaz si undeva, sub straturile de gheata si blindajul sub care se ascunde sufletul infractorului exista un sentiment reciproc si din partea acestuia, dar traumele profunde ale lui Brekker fac ca relatia lor sa fie … evident, disfunctionala. Apoi il avem pe Jasper, baiatul destept care a venit la oras ca sa urmeze o facultate. Doar ca la prima raita cu colegii prin cartierul desfraului a descoperit jocurile de noroc. Asa ca s-a afundat in datorii si doar abilitatea lui exceptionala cu armele de foc i-a oferit un loc printre Scursurile lui Kaz si o modalitate de a-si mentine urmarile nefaste ale viciului sau, daca nu pe linia de plutire, macar in afara zonei in care acestea i-ar putea aduce moartea. Jesper este un individ nevropat, incapabil sa stea locului si care se simte bine doar atunci cand blufeaza la masa de joc sau cand se afla in bataia gloantelor. Urmeaza Nina, o Grisha Sfasie-Inimi, capabila sa afecteze mental functionarea organelor persoanelor aflate in imediata apropiere. Nina este fascinanta, teatrala, capabila sa intre in orice rol pentru a-si atinge scopul, dar in acelasi timp unul dintre cele mai normale si mai empatice personaje din gasca. Doar ca are si ea o problema: pe Matthias. Mathias este un druskelle, un vanator de Grisha inchis in temnita din Ketterdam in urma denuntului Ninei. Nina il iubeste pe Matthias. Matthias o uraste pe Nina. Ba nu, Matthias o adora pe Nina. Nina l-a bagat la racoare pe Matthias dar a ramas in Ketterdam si s-a alaturat Scursurilor pentru a gasi o modalitate de a-l scoate din inchisoare. Vi se pare derutant? Nici o problema. Ca si in cazul lui Kaz, Bardugo ne impartaseste amintirile celor doi, amintiri care descriu modul cum acestia s-au intalnit in trecut si evenimentele care au facut ca Matthias sa fie sfasiat de sentimente contradictorii si relatia celor doi sa intre in competitia pentru cea mai tare disfuntionalitate din roman. Si nu in ultimul rand il avem pe Wylan, expertul in explozibili al grupului, care in afara de faptul ca este fiul negustorului van Eck, fugit de acasa si hotarat sa se dedice unei cariere de infractor, este absolut normal. Sau aproape, caci si acesta are rotitele lui stricate, dar nu vreau sa spun mai multe. Oricum Wylan este atat de normal incat Kaz il include in echipa doar pentru a-l folosi ca pe un posibil as din maneca impotriva lui van Eck.

Trebuie sa recunosc ca Leigh Bardugo face o treaba extraordinara in zugravirea personajelor si a relatiilor complicate dintre acestea. De mult nu am mai intalnit un set de caractere atat de complexe, de frumoase si de „strambe” in acelasi timp. Maiestria caracterizarii m-a ajutat sa trec fara nici o problema peste micile doze de indulcitor melodramatic introduse de Bardugo si sa savurez cu entuziasm interrelationarea dintre membrii bandei. Toate acestea ar fi fost de ajuns ca sa ma tina lipit de paginile romanului, dar nu, ca sa ma faca si mai dependent, actiunea romanului este desprinsa parca din filmele cu James Bond. Alerta, exploziva, inteligenta, neasteptata, intunecata, aceasta are toate ingredientele unui thriller de box office. Nu o sa va povestesc actiunea caci nu vreau sa va stric placerea lecturii, cert este ca aceasta adunatura de „disfunctionali” reuseste imposibilul, nu prin niste intorsaturi de condei implauzibile sau fortate ale autoarei ci printr-o combinatie de idei geniale, oportunitati si joc murdar, bine scris si bine gandit de Bardugo.

Si o sa inchei explicandu-va ce este cu neconcordanta de care vorbeam la inceput. Este o neconcordanta mare intre eticheta de YA pusa romanului si povestea in sine, personaje si scriitura. Sunt convins ca Bardugo si-a promovat romanul ca facand parte din genul care a consacrat-o dar realitatea este ca Banda celor Sase Ciori este un roman care se inscrie in mod clar la categoria adult. Singurul lucru care m-a deranjat la roman a fost faptul ca autoarea insista sa afirme ca membrii bandei au in jur de saptesprezece ani. Si daca acest lucru este valabil pentru Wylan, celelalte personaje nu doar ca sunt mature, nu doar ca au un mental non- adolescentin, dar au si o experienta de viata care nu incape in cei saptesprezece ani declarati de zamislitoarea lor literara, doar in cazul in care in lumea Grisha un an are durata a doi ani din lumea noastra. Asa ca, pentru cei care nu s-au apropiat de Banda celor Sase Ciori datorita etichetei YA, va spun ca puteti sa-l cititi linistiti. Chiar va recomand sa o faceti. Pentru toti ceilalti am o singura intrebare. Ce mai asteptati?

Dezideriu Szabo

Luna Nebuna

de Jim Butcher

Atunci cand am aflat ca al doilea roman al seriei Dosarele Dresden este o poveste cu varcolaci, m-am dezumflat putin, caci industria de film americana a abuzat de acest subiect pana intr-acolo incat nu credeam ca mai poate veni cineva cu vre-o idee care sa ma prinda. Dar eram dispus sa ascult si o poveste „fumata” daca aceasta il avea ca si personaj pe vrajitorul meu preferat, Harry Dresden.

Am mai spus atunci cand scriam despre Nori de Furtuna ca proza lui Butcher este plina de clichee tipice pentru romanele politiste sau urban fantasy. Luna Nebuna nu face exceptie, din contra mai adauga cateva, gen agentii FBI care se baga pe fir, clubul de motociclisti certati cu legea (care se numesc in mod „neasteptat” Lupii Strazii), miliardarul filantrop ecologist implicat pana in gat in toata tarasenia care face subiectul romanului si evident varcolacul, sau ca sa fiu mai exact varcolacii, caci Butcher nu face deloc economie de oameni lupi, din contra, ne face cunostinta cu toate speciile care vietuiesc sub lumina lunii (pline, evident), de la lycantropii umani ce nu-si schimba forma ci doar caracterul, la Hexenwulves care se schimba prin farmece, neuitand nici varcolacii blestemati, lupii ce iau forma de om si alte cateva combinatii om-lup, acoperind, sunt convins, intreg spectrul posibilitatilor. Si din nou, daca as fi vazut lista de ingrediente as fi putut baga mana in foc ca de aici nu poate iesi decat terci. Dar inca o data, masterchef Butcher reuseste sa „gateasca” din tot acest talmes-balmes o fripura de calitate, puternic condimentata si putin in sange, dar delicioasa si extrem de satioasa.

Nu o sa insist prea mult asupra subiectului in sine, se intampla prea multe evenimente per pagina ca sa le rezumi cum se cuvine si cred ca nu merita sa stric surprizele pentru cei care nu au citit inca acest roman, dar care sper sa o faca, pentru propria lor buna-dispozitie. Harry Dresden, singurul vrajitor din Chicago a ajuns la fundul sacului, pana intr-acolo incat si cina a devenit un lux si asta spune multe despre constiinta acestuia, caci vrajitorul nu este dispus sa se foloseasca de puterile sale pentru a schimba aceasta stare de fapt. Pana si contractul cu politia, singura sursa sigura de venit s-a dus pe apa sambetei. Asa ca in momentul in care o crima violenta are loc, cu victima mutilata bestial, cu urme insangerate de labe peste tot, se pare ca rasare soarele si pe strada lui Harry (din punt de vedere financiar vorbind) caci detectivul Murphy are din nou nevoie de serviciile lui, crima fiind doar una dintr-o serie de evenimente asemanatoare, petrecute sub clar de luna plina. Deci e clar pentru toata lumea, nu poate fi vorba decat de un varc… Nu, scuze, ia sa vedem ce zice politia: o banda sinistra ce imita atacurile unor lupi, folosind bate echipate cu colti ale acestor fiare. Logic! Si de aici lucrurile o iau la vale cu viteza luminii. Apar agentii FBI bagaciosi cu care Dresden intra in conflict. Convins ca e vorba de o creatura deosebit de periculoasa, Harry se hotareste sa ia investigatia pe cont propriu, ascunzandu-i informatii lui Murphy, astfel ca vrajitorul intra si cu aceasta in conflict. Urmarind o pista, Harry ajunge sa-i ia la intrebari pe membrii bandei de motociclisti Lupii Strazii, lycantropi evident, ajungand la cutite si cu acestia. Intra pe fir si mafiotul local Marcone care se simte amenintat, deoarece totul pare sa indice ca crimele au legatura cu conflictul dintre acesta si miliardarul filantrop Harley MacFinn care provine dintr-o familie blestemata cu secole in urma sa aiba cate un varcolac in sanul ei la fiecare generatie. Marcone doreste sa-l angajeze pe vrajitor cu bani grei pentru a-l apara, dar simtul moral al lui Dresden e mai puternic decat stomacul sau gol, astfel incat il refuza, intrand evident in conflict si cu acesta. Singurul cu care Harry nu intra in conflict este MacFinn, doar ca, atunci cand rasare luna plina, acesta este in conflict cu toata lumea. Si atunci cand ai suparat atata lume, n-ai cum sa iesi basma curata, astfel incat Harry Dresden este batut, impuscat, muscat, maltratat, pe langa toate astea mai avand si proasta idee de a sari dintr-o masina in mers. Sincer, vrajitorul nostru ar merita ceva de genul Medalie de Onoare pentru cel mai agresat fizic erou. Nici nu vreau sa ma gandesc cat de maculata a devenit karma domnului Butcher dupa ce si-a persecutat personajul in asemenea hal. In timp ce citeam cu sufletul la gura romanul, aveam impresia ca revad filmele Greu de Ucis 1,2…n, cu un Bruce Willis malnutrit si capabil sa faca vraji. Si ca sa concluzionez, avem adrenalina, ritm alert, actiune non-stop, intorsaturi neprevazute de situatie si un final plin de surprize in care tot soiul de lupini, mafioti, politisti, FBI-isti si una bucata vrajitor abuzat se bat pe viata si pe moarte.

La final de lectura si dupa ce am rumegat informatia trebuie sa ma declar multumit si surprins placut, cu un nivel de „satisfactie rezultata” ceva mai ridicat decat cel obtinut in urma lecturii primului roman al seriei. Toate elementele care faceau din Nori de Furtuna un „spaima somnului” sunt la locul lor. Actiunea este alerta, interesanta si sustinuta de o scriitura adecvata acestui gen, care face lectura cursiva si neinpotmolita de sofisticaturi inutile. Pe langa adrenalina mai avem si un pic de romantism, putina nuditate zapacitoare de politisti si evident replicile ironice si pontoase ale lui Dresden. Si sa nu uitam umorul, fazele ilare presarate pe ici si colo pentru a mai indulci bataile, sangele si urlatul la luna. Nu pot sa nu amintesc momentul in care Dresden invoca un demon (ce, toti detectivii trebuie sa aiba un informator) si tinandu-l pe acesta ferecat intr-un cerc magic, poarta cu bestia o discutie prietenoasa in care Harry incearca sa obtina informatii iar Chauncy, demonul incearca sa puna mana pe sufletul vrajitorului. Toate aceste ingrediente erau prezente si in primul roman dar exista cateva elemente care ridica stacheta si fac din Luna Nebuna un roman mai bun decat precedentul. In primul rand, Butcher pare ca s-a antrenat putin cu primul roman si „muschiul” scriiturii a mai crescut. Proza este mai fluida si caracterizarea incepe sa prinda contur, de parca unele dintre personaje au invatat cum sa fie umane in pauza dintre romane. Si nu doar ca Harry Dresden castiga niste calitati suplimentare dar unele din personajele secundare fac trazitia de la stereotip la uman. Remarcabil este MacFinn, un anti-erou sofisticat si pe care nu poti sa nu-l placi, un personaj secundar mult mai interesant decat tot ce aducea Butcher pe scena in primul roman. Un alt element care da un plus romanului este faptul ca Butcher incepe sa dezvolte povestea de ansamblu, oferind detalii noi despre trecutul lui Dresden dar si despre magia si universul fantastic al lumii vrajitorului.

M-a bucurat mult aceasta crestere in calitate de la primul roman la acest al doilea roman al seriei caci de acum sunt deja un fan al lui Dresden si sunt hotarat sa merg mai departe cu povestile aventurilor sale, iar faptul ca acestea vin tot mai bine „ambalate” nu poate fi decat imbucurator. Astept cu nerabdare urmatorul roman iar pana atunci voi incerca sa promovez cat mai mult aceasta serie, caci ea se adreseaza nu doar cititorului clasic de fantasy ci oricui are nevoie de o pauza de la viata cotidiana, de o clipa de relaxare cu un coctail de actiune palpitanta, buna dispozitie si evident magie din belsug.

Dezideriu Szabo

Recenzii mai vechi:

Tower Lord

de Anthony Ryan

Ultimele recenzii

Dezideriu Szabo

Dezideriu Szabo

Dezideriu Szabo

Dezideriu Szabo

Dezideriu Szabo

Share this:

Apreciază:

3 răspunsuri la Ultimele recenzii

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Arhive

Meta