Eroi fara voie de Andrei Duduman

 

 

Eroi fara voie

                                         de Andrei Duduman

 

 

   Trebuie sa recunosc ca aceasta recenzie este o tripla premiera. In primul rand este prima data cand scriu o recenzie dedicata unei nuvele. In al doilea rand, este prima mea recenzie dedicata unui scriitor roman. Si nu in ultimul rand, Eroi fara voie este primul text pe care l-am primit de la autor cu rugamintea de a-l citi si a-mi da cu parerea, cea ce mi-a gadilat in oarecare masura egoul. Dar in acelasi timp mi-a dat o stare de anxietate, obsedat fiind de intrebarea: si daca nu-mi place, ce fac, ce-i zic omului? Si asta pe fondul unei relatii aproape inexistente pe care o am cu proza romaneasca din motive pe care voi incerca sa le definesc in cateva cuvinte. Inainte de a fi cititor de fantasy am fost dedicat science fiction-ului si am prins si acea perioada in care se publica foarte putin si in care citeam tot ce insemna fictiune, adica in cea mai mare parte autori romani. Din pacate, mare parte dintre scriitorii autohtoni de fictiune se pierdeau pe vremea aceea in experimente suprarealist-onirico-absurde, sau se luau prea in serios, cu scrieri excesiv de pretentioase, ajungand, poate din dorinta de a fi recunoscuti de scriitorii de literatura „serioasa”, sa puna forma inaintea continutului si sa oboseasca cititorul cu texte greoaie si insipide. E de ajuns sa-i amintesc pe Ovidiu Bufnila sau Lucian Merisca pentru a contura peisajul literar al acelor vremuri. Din momentul in care am avut alternative si am putut sa citesc sf de import, am renuntat la proza autohtona, nedorind sa ma vad obligat sa citesc zeci de nuvele pentru a gasi una care sa-mi fie pe plac. Lovitura de gratie mi-a dat-o Dan Dobos al carui excelent roman Abatia mi-a redat speranta pentru fantasticul romanesc, dar ale carui continuari fortate si lipsite total de vana primului roman m-au departat si mai mult de acesta. Sunt convins ca am pierdut o multime de texte bune dar asta este…

   Si iata-ma citind cu teama Eroi fara voie , nu ca simplu cititor, ci ca bagator de seama si datator cu parerea. Si deoarece timpul nu mi-a permis la prima lectura sa scriu aceste randuri, iata-ma citind-o din nou zilele astea cu acelasi entuziasm ca si prima data. Si cu aceasi uimire. Deoarece Andrei a reusit in mod uimitor sa exceleze in cateva pagini in toate criteriile dupa care evaluez un text fantasy. Cea mai mare surpriza a fost lumea pe care autorul o creeaza intr-un spatiu literar atat de „stramt”. Caci cu toata micimea textului, suntem purtati intr-o lume complexa, cu trei rase distincte, cu elemente de religie si politica destul de bine conturate si cu cateva referiri la o realitate si mai complexa si nevazuta care te face sa tanjesti dupa mai mult. Si toate astea ne sunt servite cu o scriitura sigura si concisa, placuta la citit. In mod sigur lui Andrei Duduman nu-i tremura mana in care tine pana. Si din nou uimitor pentru un text asa de scurt, autorul reuseste sa schiteze o serie de personaje credibile, dintre care unul a reusit sa-mi ajunga la inima in mod deosebit, lucru care uneori nu mi se intampla nici dupa ce citesc un roman de sute de pagini. Este vorba de parosul si matahalosul nethen Kar ot Mog, un individ puternic ca un urs dar naiv si entuziast ca un copil.

   Foarte pe scurt, urmarim trei linii de naratiune care converg la final. In prima aflam despre contactul dintre oameni si rasa veej – aici Andrei ne lasa o prima momeala, caci originea veejilor ascunde secrete pe care sper sa le aflu in urmatoarele texte din acest univers – dar si modul in care acesta esueaza atunci cand aripa conservatoare a acestei rase curata gheturile sfinte ale Intinderii Albe de nou sositi si de veejii care s-au compromis facand negot cu acestia. Tot aici facem cunostinta cu Aran, veejul care va sfarsi exilat pentru faptele sale. In cea de a doua il cunoastem pe Eurypon Eudamidas al doilea, dioikites al Macadiei, un taram al oamenilor cu iz de Grecie antica si manevrele prin care acesta isi consolideaza puterea, acaparand pe langa fraiele statului si pe acelea ale bisericii. Al treilea fir narativ este dedicat lui Charilaus Ladrixi si nethenului Kar ot Mog, doi hoti marunti dar si modului in care acestia ajung in urma unei spargeri in posesia unei statuete care s-ar putea sa fie mai mult decat o banala statueta a unui batran. Cele trei linii de actiune si personajele acestora converg la finalul nuvelei intr-o explozie de actiune al carui rezultat va fi transformarea celor doi hoti in eroi fara voie.

   Asa cum ii spuneam si lui Andrei, este suficient material aici pentru un roman. Dar ar trebui sa ma corectez si sa spun ca este suficient material aici pentru a incepe o serie fantasy de amploare. Si chiar daca in contextul unei nuvele, multimea de termeni exotici, inventati de autor, este putin greoaie, tinand cont ca cititorul nu are timp sa-i asimileze, ii iert acest fapt lui Andrei in speranta ca la finalul primului roman din seria dedicata universului Argalos ne va darui cu un glosar de termeni, pentru a ne usura lectura.

   Inchei aceste randuri cu convingerea ca pe viitor voi mai citi fictiune romaneasca si cu speranta arzatoare ca nu peste mult timp voi avea onoarea sa scriu recenzia primului roman dintr-o serie fantasy semnata Andrei Duduman, serie care sa-i aiba ca eroi pe cei doi talhari ce mi-au cazut tu tronc si care sa exploreze universul deosebit de generos imaginat in Eroi fara voie.