Fata cu toate darurile de M. R. Carey

 

 

Fata cu toate darurile

M. R. Carey

 

   Sincer sa fiu nu sunt un fan al genului zombie. Bine, trebuie sa recunosc ca am vazut World War Z de vreo trei ori si The Walking Dead este unul dintre serialele mele preferate si asta pentru ca filmul exploreaza impactul social al apocalipsei zombie iar serialul reda cu talent impactul unui asemenea eveniment fictiv in plan personal si chiar emotional. In rest, majoritatea filmelor de gen mi se par pline de clisee, cat despre literatura zombie, nu m-am simtit de loc atras de ea. Doar ca, atunci cand Nemira anunta publicarea romanului lui Carey, am avut o presimtire pozitiva (ok, bazat pe recenziile citite) si o dorinta puternica de a-l citi.

   Asa cum citeam intr-o recenzie, este greu sa vii cu ceva nou intr-un gen destul de limitativ si cu toate acestea Carey a reusit in Fata cu toate darurile. Si chiar daca nu sunt un cunoscator al genului am fost capabil sa apreciez originalitatea acestui roman. Dar cea ce am apreciat cel mai mult la el a fost ca am descoperit o poveste emotionanta despre natura umana si un personaj de o inocenta si o frumusete sufleteasca impresionanta intr-un roman care ar fi trebuit sa fie despre sange, maruntaie, grohaieli si … „creeeeeier”. Asa ca nu mica mi-a fost uimirea sa gasesc frumusete si profunzime in „bube, mucegaiuri si noroi”.

   Melanie este o fetita speciala si inteligenta care iubeste scoala si tot ce tine de aceasta. In fiecare dimineata Melanie, un ingeras cu parul blond si ochii albastri se aseaza cuminte in scaunul ei cu rotile si asteapta ca sergentul Parks si soldatii acestuia sa intre in celula ei, sa o lege de scaun sub amenintarea armei si sa o duca in sala de clasa alaturi de alti aproape douazeci de copii „impachetati” similar. Si inainte de a merge mai departe trebuie sa va avertizez ca urmeaza sa dezvalui marele secret: Melanie e cam zombie. Dar orice individ cu juma’ de creier isi poate da seama de asta din primele pagini ale romanului, daca nu a facut-o deja citind descrierea de pe coperta din spate a cartii. Dar mai mult decat orice, zombie sau nezombie, ingeras sau monstrulet, Melanie o iubeste pe domnisoara profesoara Justineau si adora atunci cand aceasta le citeste dintr-o carte cu legendele Greciei antice, cum ar fi legenda Pandorei, fata cu toate darurile, cea care a deschis cutia… Monotonia vietii lui Melanie este intrerupta doar in zilele in care le preda domnisoara Justineau, singura profesoara care pune suflet in actul predarii. Asta pana cand sergentul Parks apare intr-o dimineata si o duce pe Melanie nu in sala de clasa ci in laboratorul doamnei doctor Caldwell, cea care vrea sa o taie bucati si sa o puna in borcane, asa cum, Melanie este sigura, a mai facut si cu altii din colegii ei de clasa care au disparut fara urma. Si in acel moment intervine un eveniment catastrofic care o va salva pe fetita de bisturiul doameni doctor, o turma de flamanzi, asa cum sunt numiti zombie in roman, patrund in baza militara in care isi duce Melanie viata si devasteaza totul in calea lor. Singurul gand al micutei este sa o salveze pe domnisoara Justineau si o va face, aparand-o atat de flamanzi cat si de oameni, ocazie cu care va descoperii si foamea, acea parte ascunsa si intunecata a ei, acel instinct devastator care ii cere sa se hraneasca cu carne si sange. Va urma o calatorie plina de revelatii alaturi de domnisoara Justineau, de sergentul Parks, de doamna doctor Caldwell si de soldatul Gallagher, o calatorie catre Beacon, singurul oras sigur din Anglia. Pe drum vor traversa o Londra infestata in care cutia Pandorei asteapta sa fie deschisa…

   Nu voi spune mai multe despre actiunea romanului, aceasta este alerta si te tine in „priza” tot timpul, pana intr-acolo incat ma intreb acum cum de a reusit Carey sa strecoare toate acele chestii minunate de care vreau sa va vorbesc, prin tot acest periplu palpitant. In primul rand este povestea in sine si modul captivant in care este spusa si in care lumea lui Melanie ne este zugravit, la inceput prin vocea entuziasta si plina de inocenta a fetitei la care se adauga pe rand si punctele de vedere ale celorlalte personaje, largind perspectiva si imbogatind experienta cititorului. Si apoi sunt personajele, de fapt cel mai puternic atu al romanului. Melanie este ametitoare! Inocenta, loiala, plina de compasiune, naturala si sincera, toate acestea sustinute de o inteligenta mult peste medie. Este acel caracter pe care-l intalnesti atat de rar in viata, dar pe care atunci cand il gasesti sti imediat ca ceva minunat ti s-a intamplat. Este arhetipul omului din utopiile filozofilor. Si in acelasi timp este un monstru, cel mai perfect produs al napastei care a lovit omenirea. Speranta si blestemul reunite intr-un trup micut de fata. Viitorul omenirii si sfarsitul ei… Si ai putea crede ca pe langa Melanie, celelalte personaje vor pali in fundal, dar nu e asa, cu atat mai mult cu cat am avut impresia ca M. R. Carey a creat intentionat cateva personaje destul de stereotipice, doar pentru a-si putea transmite mesajul si pentru a le rasuci apoi caracterul, demonstrand ca in general, nu exista alb si negru in natura umana ci doar nenumarate nuante de gri. Caci daca Helen Justineau este modelul persoanei simpatice si sufletiste, hotarata sa vada binele acolo unde altii vad doar raul si sa-si protejeze micuta eleva speciala, trecutul ei ascunde lucruri intunecate care demonstreaza ca bunatatea poate fi o haina pe care o purtam dar pe care o putem arunca repede la gunoi atunci cand confortul personal este amenintat. Sergentul Parks este soldatul tipic, tot o militarie si un regulament, dar Carey ne lasa sa intrezarim si omul din spatele uniformei. Sau omenia este cea mai buna strategie de supravietuire in conditiile date? Soldatul Gallagher, un personaj simplut care-l idolatrizeaza pe sergent va lua in final una dintre cele mai uimitoare si altruiste decizii, una pe care in mod sigur nici unul dintre celelalte personaje, sofisticate si pline de personalitate, nu ar fi luat-o. Si mai ramane Caroline Caldwell, stereotipul savantului rece si fara suflet, egocentrist si obsedat de aprecierea unor mai mari ai stiintei de mult plecati din aceasta lume. Si chiar daca telul ei este sa salveze lumea, o face doar din egocentrism, din frustrare si din dorinta de a ramane in istorie ca Salvatoarea Omenirii. Si cand ai astfel de teluri, nu exista compasiune sau suflet. Caldwell este singurul personaj caruia Carey ii refuza si o alta fateta, deoarece in final are nevoie de  ea exact asa cum este: rece si lipsita de suflet.

   Dar mai presus de toate, este finalul. Devastator, socant si greu de inghitit, un final care m-a pus pe ganduri si m-a tinut acolo un timp. Nu stiu daca Carey a vrut sa transmita exact acel mesaj pe care l-am primit eu sau a conceput romanul ca sa fie exact acea mare metafora pe care am descoperit-o eu in paginile sale, dar asta este cea ce face ca anumite romane, nu multe, sa fie peste medie: impactul pe care-l au asupra cititorului si capacitatea de a-l face pe acesta sa-si puna intrebari ce transced preocuparile marunte de zi cu zi. Caci ce este Caldwell daca nu un progres stiintific care raspunde doar nevoilor egoului si ale profitului, fara nici o grija referitoare la impactul sau in lume sau la dezumanizarea individului? Si ce este Parks daca nu o imagine a noastra, supunandu-ne din comoditate in timp ce lumea se duce intr-o directie periculoasa? Oare mai suntem capabili daca nu sa ne schimbam, macar sa facem loc omului Melanie sa apara si sa evolueze, aducand schimbarea sau, asa cum sugereaza Carey, schimbarea nu poate veni decat luand-o de la zero? Caci acesta ne spune clar parerea s-a prin glasul soldatului Gallagher care se teme sa se intoarca la Beacon, acolo unde incet, incet totalitarismul se instaleaza in randul supravietuitorilor: nici cele mai crunte lovituri nu ne vor uni caci intotdeauna setea de putere a unor indivizi va fi mai puternica decat abilitatea noastra de a coopera…

   Si in final trebuie sa amintesc ca daca Fata cu toate darurile nu mi s-a parut un roman terifiant, tinand cont de genul din care face parte, cauza care a generat epidemia zombie, pe langa faptul ca este una dintre cele mai plauzibile pe care am intalnit-o este si cea mai terifianta, Carey inspirandu-se dintr-o realitate din natura! Si daca vreti sa va treaca fiorii, dati o cautare pe Google dupa Ophiocordyceps unilateralis.

   Astept cu nerabdare filmul care va aparea in septembrie, cu toate ca ma tem sa nu fie o dezamagire majora. Deja trailerul mi-a lasat un gust amar, caci producatorii, impinsi de un spirit anti-discriminare dus la absurd au pus in rolul lui Melanie o fetita de culoare. Si nu, nu sant de fel rasist, nu am nici o problema de genul acesta, doar ca exista un motiv pentru care Melanie este blonda cu ochi albastrii, este o imagine pe care Carey o foloseste pentru a crea un contrast puternic, ori exact acest contrast extraordinar de graitor l-au distru creatorii filmului… Asa ca pentru a descoperi asa cum se cuvine aceasta poveste minunata, sfatul meu este sa puneti mana pe carte si va garantez ca nu veti regreta.

Dezideriu Szabo