Luna Nebuna de Jim Butcher

Luna Nebuna

                                            de Jim Butcher

 

 

   Atunci cand am aflat ca al doilea roman al seriei Dosarele Dresden este o poveste cu varcolaci, m-am dezumflat putin, caci industria de film americana a abuzat de acest subiect pana intr-acolo incat nu credeam ca mai poate veni cineva cu vre-o idee care sa ma prinda. Dar eram dispus sa ascult si o poveste „fumata” daca aceasta il avea ca si personaj pe vrajitorul meu preferat, Harry Dresden.

   Am mai spus atunci cand scriam despre Nori de Furtuna ca proza lui Butcher este plina de clichee tipice pentru romanele politiste sau urban fantasy. Luna Nebuna nu face exceptie, din contra mai adauga cateva, gen agentii FBI care se baga pe fir, clubul de motociclisti certati cu legea (care se numesc in mod „neasteptat” Lupii Strazii), miliardarul filantrop ecologist implicat pana in gat in toata tarasenia care face subiectul romanului si evident varcolacul, sau ca sa fiu mai exact varcolacii, caci Butcher nu face deloc economie de oameni lupi, din contra, ne face cunostinta cu toate speciile care vietuiesc sub lumina lunii (pline, evident), de la lycantropii umani ce nu-si schimba forma ci doar caracterul, la Hexenwulves care se schimba prin farmece, neuitand nici varcolacii blestemati, lupii ce iau forma de om si alte cateva combinatii om-lup, acoperind, sunt convins, intreg spectrul posibilitatilor. Si din nou, daca as fi vazut lista de ingrediente as fi putut baga mana in foc ca de aici nu poate iesi decat terci. Dar inca o data, masterchef Butcher reuseste sa „gateasca” din tot acest talmes-balmes o fripura de calitate, puternic condimentata si putin in sange, dar delicioasa si extrem de satioasa.

   Nu o sa insist prea mult asupra subiectului in sine, se intampla prea multe evenimente per pagina ca sa le rezumi cum se cuvine si cred ca nu merita sa stric surprizele pentru cei care nu au citit inca acest roman, dar care sper sa o faca, pentru propria lor buna-dispozitie. Harry Dresden, singurul vrajitor din Chicago a ajuns la fundul sacului, pana intr-acolo incat si cina a devenit un lux si asta spune multe despre constiinta acestuia, caci vrajitorul nu este dispus sa se foloseasca de puterile sale pentru a schimba aceasta stare de fapt. Pana si contractul cu politia, singura sursa sigura de venit s-a dus pe apa sambetei. Asa ca in momentul in care o crima violenta are loc, cu victima mutilata bestial, cu urme insangerate de labe peste tot, se pare ca rasare soarele si pe strada lui Harry (din punt de vedere financiar vorbind) caci detectivul Murphy are din nou nevoie de serviciile lui, crima fiind doar una dintr-o serie de evenimente asemanatoare, petrecute sub clar de luna plina. Deci e clar pentru toata lumea, nu poate fi vorba decat de un varc… Nu, scuze, ia sa vedem ce zice politia: o banda sinistra ce imita atacurile unor lupi, folosind bate echipate cu colti ale acestor fiare. Logic! Si de aici lucrurile o iau la vale cu viteza luminii. Apar agentii FBI bagaciosi cu care Dresden intra in conflict. Convins ca e vorba de o creatura deosebit de periculoasa, Harry se hotareste sa ia investigatia pe cont propriu, ascunzandu-i informatii lui Murphy, astfel ca vrajitorul intra si cu aceasta in conflict. Urmarind o pista, Harry ajunge sa-i ia la intrebari pe membrii bandei de motociclisti Lupii Strazii, lycantropi evident, ajungand la cutite si cu acestia. Intra pe fir si mafiotul local Marcone care se simte amenintat, deoarece totul pare sa indice ca crimele au legatura cu conflictul dintre acesta si miliardarul filantrop Harley MacFinn care provine dintr-o familie blestemata cu secole in urma sa aiba cate un varcolac in sanul ei la fiecare generatie. Marcone doreste sa-l angajeze pe vrajitor cu bani grei pentru a-l apara, dar simtul moral al lui Dresden e mai puternic decat stomacul sau gol, astfel incat il refuza, intrand evident in conflict si cu acesta. Singurul cu care Harry nu intra in conflict este MacFinn, doar ca, atunci cand rasare luna plina, acesta este in conflict cu toata lumea. Si atunci cand ai suparat atata lume, n-ai cum sa iesi basma curata, astfel incat Harry Dresden este batut, impuscat, muscat, maltratat, pe langa toate astea mai avand si proasta idee de a sari dintr-o masina in mers. Sincer, vrajitorul nostru ar merita ceva de genul Medalie de Onoare pentru cel mai agresat fizic erou. Nici nu vreau sa ma gandesc cat de maculata a devenit karma domnului Butcher dupa ce si-a persecutat personajul in asemenea hal. In timp ce citeam cu sufletul la gura romanul, aveam impresia ca revad filmele Greu de Ucis 1,2…n, cu un Bruce Willis malnutrit si capabil sa faca vraji. Si ca sa concluzionez, avem adrenalina, ritm alert, actiune non-stop, intorsaturi neprevazute de situatie si un final plin de surprize in care tot soiul de lupini, mafioti, politisti, FBI-isti si una bucata vrajitor abuzat se bat pe viata si pe moarte.

   La final de lectura si dupa ce am rumegat informatia trebuie sa ma declar multumit si surprins placut, cu un nivel de „satisfactie rezultata” ceva mai ridicat decat cel obtinut in urma lecturii primului roman al seriei. Toate elementele care faceau din Nori de Furtuna un „spaima somnului” sunt la locul lor. Actiunea este alerta, interesanta si sustinuta de o scriitura adecvata acestui gen, care face lectura cursiva si neinpotmolita de sofisticaturi inutile. Pe langa adrenalina mai avem si un pic de romantism, putina nuditate zapacitoare de politisti si evident replicile ironice si pontoase ale lui Dresden.  Si sa nu uitam umorul, fazele ilare presarate pe ici si colo pentru a mai indulci bataile, sangele si urlatul la luna. Nu pot sa nu amintesc momentul in care Dresden invoca un demon (ce, toti detectivii trebuie sa aiba un informator) si tinandu-l pe acesta ferecat intr-un cerc magic, poarta cu bestia o discutie prietenoasa in care Harry incearca sa obtina informatii iar Chauncy, demonul incearca sa puna mana pe sufletul vrajitorului. Toate aceste ingrediente erau prezente si in primul roman dar exista cateva elemente care ridica stacheta si fac din Luna Nebuna un roman mai bun decat precedentul. In primul rand, Butcher pare ca s-a antrenat putin cu primul roman si „muschiul” scriiturii a mai crescut. Proza este mai fluida si caracterizarea incepe sa prinda contur, de parca unele dintre personaje au invatat cum sa fie umane in pauza dintre romane. Si nu doar ca Harry Dresden castiga niste calitati suplimentare dar unele din personajele secundare fac trazitia de la stereotip la uman. Remarcabil este MacFinn, un anti-erou sofisticat si pe care nu poti sa nu-l placi, un personaj secundar mult mai interesant decat tot ce aducea Butcher pe scena in primul roman. Un alt element care da un plus romanului este faptul ca Butcher incepe sa dezvolte povestea de ansamblu, oferind detalii noi despre trecutul lui Dresden dar si despre magia si universul fantastic al lumii vrajitorului.

   M-a bucurat mult aceasta crestere in calitate de la primul roman la acest al doilea roman al seriei caci de acum sunt deja un fan al lui Dresden si sunt hotarat sa merg mai departe cu povestile aventurilor sale, iar faptul ca acestea vin tot mai bine „ambalate” nu poate fi decat imbucurator. Astept cu nerabdare urmatorul roman iar pana atunci voi incerca sa promovez cat mai mult aceasta serie, caci ea se adreseaza nu doar cititorului clasic de fantasy ci oricui are nevoie de o pauza de la viata cotidiana, de o clipa de relaxare cu un coctail de actiune palpitanta, buna dispozitie si evident magie din belsug.

Dezideriu Szabo

Seria Dosarele Dresden

                                          

Nori de furtuna     Luna Nebuna        Grave Peril           Summer Knight     Death Masks          Blood Rites

                                         

Dead Beat            Proven Guilty    White Night              Small Favor            Turn Coat                 Changes

              

Ghost Story           Cold days               Skin Game