Kings of the Wyld de Nicholas Eames

 

 

Kings of the Wyld

                                                               (Regii Salbatyciei)

                                                                de Nicholas Eames

 

    Trebuie sa recunosc ca am inceput sa citesc Kings of the Wyld datorita unor citate din aceasta carte postate pe goodreads.com, citate care mi s-au parut pline de un umor sanatos si care scoteau in evidenta abilitatea autorului de a „jongla” intr-un mod inteligent cu cuvintele. De fapt aceste citate mi-au atatat atat de tare imaginatia incat am pus mana(electronica) pe roman (-ul electronic) imediat ce acesta a aparut. Ce a urmat s-ar putea descrie cam asa: am visat la un sprit usor, 60% sifon si 40% vin de masa si am primit sampanie de cinci stele, generatoare de buna dispozitie si de adrenalina, ambele la cote inalte.

   Nu aveam prea mari asteptari de la romanul lui Nicholas Eames. Poate un pic de voie buna, sugerata de citatele mentionate mai sus si un pic de aventura sugerata de imaginea de pe coperta. Adica o lectura lejera si relaxanta. Si nu numai ca am primit din plin toate cele de mai sus, dar au venit la pachet cu mult mai mult decat cerusem. Si sa nu ma intelegeti gresit, Kings of the Wyld nu este urmatorul hit grimdark sau epic fantasy. Doar ca, pentru un roman care nu se ia foarte in serios, reuseste sa fie mai profund si mai interesant decat multe romane fantasy cu pretentii. Imi vine destul de greu sa-l definesc, sa fac echilibristica intre aerul sau de presupusa superficialitate si povestea solida, cu personaje puternice care reusesc sa miste ceva in sufletul cititorului. Sincer sunt foarte curios sa vad ce ar rezulta daca Eames s-ar hotara sa scrie un roman fantasy „serios”.

   Primul aspect care m-a „zapacit” a fost lumea imaginata de autor. Avem cateva regate umane, la vest de care se intinde uriasa padure cunoscuta ca si Inima Salbatyciei. La vest de care, dincolo de un sir de munti impunatori, se afla cateva colonii umane ce incearca sa supravietuiasca la limita Salbatyciei, Castia fiind cel mai important oras din aceasta parte a lumii. Salbatycia a dat nastere la cea mai bogata fauna fantastico-mitologica pe care am intalnit-o intr-o carte. Paianjeni, uriasi, centauri, dragoni, troli, himere… Numiti o creatura nascocita de mintea umana si sigur aceasta misuna prin Salbatycie. Pentru a contracara aceasta colectie impresionanta de monstrii exista trupele de mercenari, eroi echipati cu arme si artefacte magice care-si castiga painea ucigand creaturile mai sus amintite. Am avut impresia pe durata lecturii ca Eames a scris un roman care are la baza jocul Heroes of Might and Magic. Pentru cei care cunosc jocul, atmosfera cartii este identica. Doar ca, pe acest univers desprins parca dintr-un joc video, Eames vine si cladeste o istorie complexa si o mitologie neasteptat de profunda. Cu milenii in urma druinii, fiinte nemuritoare, cu trasaturi nobile si urechi ca de… iepure (aluzie ironica la elfii din Warcraft) au intrat in lume, fugind de caderea propriei lor lumi. Si evident au cucerit-o. Dupa care au inceput (evident) sa se lupte intre ei, fapt ce pare sa explice in parte fauna bogata din Salbatycie, arme vii concepute de diverse factiuni druinice. Dupa caderea nemuritorilor, imperiul acestora este preluat de oameni si se faramiteaza in timp datorita cauzelor obisnuite. Aceasta dualitate pare sa fie o constanta in romanul lui Eamens. Acesta ii ofera cititorulu elemente ilare sau exagerate, doar pentru a le da mai apoi o profunzimi la care nu te astepti. Cel mai bun exemplu este acela al uriasului ettin, un umanoid cu doua capete, un trup ce adaposteste doua personalitati, acelea ale fratilor Gregor si Dane. Si daca prima impresie atunci cand intalnesti creatura intr-un sat de canibali din Salbatycie este una de moment comic, modul in care Gregor incearca sa-i descrie fratelui sau orb Dane (capul numarul doi) o realitate de tot rahatul (ma scuzati) in tonuri de roz cat mai optimist pentru a-l feri pe acesta de crudul adevar, devine in scurt timp un moment emotionant si profund.

   La fel se intampla si in cazul personajelor. Gabriel cel de Aur, fostul sef al trupei de mercenari Saga, ajuns la limita cea mai de jos, oropsit de soarta, de fosta nevasta, de fostul agent si de propriul sau vedetism se dovedeste a fi un tata care e in stare sa miste muntii din loc sau (si mai incredibil) sa reinvie vechea sa trupa pentru a-si salva fiica. Matrick Skulldrummer parea ca a dat lovitura atunci cand a salvat o printesa si a parasit Saga pentru a se casatorii cu aceasta si a deveni rege, doar ca lucrurile nu sunt intotdeauna ca in poveste si Matrick a reusit sa faca cinci copii fara sa-si desfaca niciodata slitul de la pantaloni (asa cum ne zice Eames). Drept consolare a facut burta si dependenta de alcool. Dar atunci cand soarta prietenilor sai ajunge sa depinda de el, regele renegat e capabil de sacrificii neasteptate. Vrajitorul trupei, Moog este un fel de Gandalf excentric si aiurit dar atunci cand vine vorba sa lupte cu boala nemiloasa care i-a ucis sotul (mda), un fel de lepra magica care ii afecteaza pe multi dintre cei ce se aventureaza in Salbatycie, Moog devine hotarat si focusat asa cum doar un geniu excentric poate sa fie. Pana si Ganelon super luptatorul nebun al trupei, singurul ramas tanar, transformat fiind in piatra de o Meduza razbunatoare, are momentele lui de profunzime, intunecata si intortocheata, cei drept. Si mai ramane Clay Cooper, sarea si piperul romanului, Sam Gangee-ul trupei Saga, personajul din perspectiva caruia este spusa povestea. Clay, care nu a cunoscut decat razboiul pana cand si-a gasit femeia care sa-l accepte asa cum e. Care sa vada dincolo de monstrul in care Clay crede ca s-a transformat datorita „jobului” sau. Clay care se bucura ca a lasat in urma viata de erou si a ales-o pe acea de sot si tata. Pana cand…

   Pana cand la usa lui apare un Gabe cel de Aur, ramolit si falit, disperat si implorandu-l sa-l ajute sa-si salveze fiica. Fiica devenita la randul ei mercenar si blocata intr-un oras in plin asediu. Taman in Castia, dincolo de Salbatycie. Taman sub asediul unei hoarde de creaturi mitice cum nu s-a mai vazut de secole. Condusa de taman Lastleaf, unul dintre ultimii nemuritori druini caruia Gabe i-a cam suflat de sub nas cu ani in urma, ditamai sabia magica, mostenire de familie, pe care intre timp a pierdut-o, amanetand-o fostului agent (da, mercenarii au agenti care le gasesc contracte si care, evident, baga in buzunar grosul recompenselor). E clar ca Clay refuza. Pana cand, fiica sa il intreaba: „Daca as fi eu, ai veni dupa mine?”. Ce se intampla mai departe e clar!

  Clar si exploziv, ca un carusel cu senzatii tari. Aventura perpetua, caci nu prea ai timp sa-ti tragi sufletul intre paginile lui Eames are trei etape: reunirea trupei Saga, traversarea Salbatyciei si a muntilor si „demolarea” asediului lui Lastleaf. Fiecare etapa e plina de actiune si implica lupte de gladiatori cu o himera intr-o arena plutitoare (demolata la finalul spectacolului), vanatori de recompense, canibali, urmariri cu nave zburatoare (relicve de pe vremea de aur a druinilor), inselarea si casapirea unui dragon, o batalie epica cu o hoarda de monstrii si multe alte peripetii pe care nu mi le mai amintesc acum, dar care sunt acolo. Si ca sa intelegeti „spiritul cartii” trebuie sa amintesc ca pana a se ajunge la toate aceste aventuri epice, Clay si Gabe, in misiunea lor de a-i gasi pe membrii trupei pentru a reuni Saga, sunt atacati si jefuiti de doua ori de aceasi trupa de femei haiduce care fac un misto teribil de indivizii ramoliti care se pretind a fi niste mari eroi din trecut.

   Sincer, nu sunt un mare fan al fantasy-ului comic. Il respect de cel care a fost Terry Pratchett, dar nu-i pot citi cartile, caci atunci cand deschid un roman fantasy caut ceva mai mult decat o parodie. Si cu toate acestea King of the Wyld reuseste sa se pastreze intr-o zona a comicului care nu-mi agreseaza nevoia de „maretie”. Umorul romanului vine din dialogurile destepte si pline de sarcasm, din descrierile „carcotase” si uneori din situatiile amuzante insa afara a cadea in zona absurdului, in care se trezesc personajele. In rest, scriitura de calitate, actiune cat cuprinde si niste personaje care iti intra la suflet. In mod sigur Kings of the Wyld ofera mult mai mult decat ma asteptam si va fi in topul celor mai bune romane fantasy ale anului.

Dezideriu Szabo