The Core
(Miezul)
de Peter V. Brett
Am stat mult pe ganduri daca sa scriu aceasta recenzie sau nu. Am vorbit despre toate celelalte romane ale seriei si ma simteam intr-un fel dator sa duc acest proiect pana la final. In acelasi timp, sentimentele contradictorii pe care le-am avut citind acest ultim roman al unei serii pe care am iubito si am promovato m-au pus intr-o situatie dificila. Cum sa descrii ceva de care te-ai bucurat pe o parte si ai fost profund dezamagit pe de alta parte? Cum sa o faci ramanad sincer dar si fara sa descurajezi pe altii sa incerce acel ceva si sa-si faca propria lor parere? Si sincer nu am gasit raspunsul la aceste intrebari. Singurul lucru pe care pot sa il fac este sa incerc.
Voi diseca The Core incercand in acelasi timp sa-i fac si un scurt rezumat, fara a da prea multe detalii pentru a nu strica surprizele viitorilor cititori. Oricum, tinand cont ca Razboiul la lumina zilei a aparut deja de ceva vreme in limba romana si presupunand ca cei care sunt interesati de aceasta recenzie l-au citit deja, imi voi permite sa fiu mai slobod la gura. Ca urmare a finalului celui de al treilea roman, in The Skull Throne, romanul cu numarul patru, Arlen si Jardir se „dau la fund” (scuzati-mi expresia). Ii vedem rar, planuind ceva nemaiauzit: sa duca razboiul in terenul adversarului, sa coboare in Miez si sa le traga demonilor o batuta la ei acasa. Perseverenta si incapatanata cum o stim, Reena li se alatura celor doi in aceasta cruciada nebuna. Si ca sa fie lucrurile duse la cote ametitoare, acestia il captureaza pe insusi Alagai Ka, Printul Minciunilor, Consortul Mamei demonilor si il obliga sa-i ghideze pe caile subterane ce duc la Miez. Cu aceasta premiza porneste The Core si va dati seama cam ce asteptari am avut in momentul in care am inceput sa citesc romanul. In plus aflam ca actiunile celor doi au starnit o Roire al carui rezultat va fi ca fiecare dintre cei cinci teribili demoni ai mintii ramasi vor fura cate o regina tanara si vor incerca sa-si faca propriul Roi la suprafata pamantului.
Deci eram pregatit sa citesc 800 de pagini de „batuceala si macel”. Doar ca, primele 400 de pagini nu fac decat sa ne poarte pe toata harta seriei si sa pregateasca lucrurile pentru marele final, treaba care eram convins ca s-a intamplat deja in The Skull Throne. Personajele isi vad mai departe de micile lor dramolete si daca chestia asta indulcea atmosfera subra si amenintarea demonilor in primele romane, aici este total lipsita de rost. Leesha da nastere copilului lui Jardir care este… hermafrodit si toata lumea pare sa ia chestia asta (nu inteleg de ce) ca pe un semn de bun augur. Toti cad de acord ca pana una alta copilul este considerat fata!? In plus continua telenovela dintre Leesha, mama ei si apetitul nestavilit pentru barbati a acesteia din urma. Sunt atat de multe rafuieli, idile si neintelegeri minore incat nici nu mai pot sa le enumar. Pana si Briar are parte de o idila ciudata cu una dintre Copiii Pictati, o gasca din Hollow ai carei membrii sunt high pe carne de demon si pentru care e nevoie sa vina Reena de langa portile iadului, sa-i traga de ureche ca sa se dea pe brazda. La un moment dat, eroii aia cei mai importanti, cei doi candidati pentru titlul de Salvatori si Reena care pareau gata sa se arunce in strafundurile Iadului si sa faca masacru, il lasa pe Alagai Ka in grija unor rude (sunt ironic aici) si se duc pe la casele lor sa-si rezolve problemele inainte de marea misiune. De ce acum? De ce nu in romanul trecut? In fine, e o labarteala in prima jumatate a romanului de iti vine sa plangi. Pai nene Brett, ce naiba nu ai mai scris un roman intre numarul patru si acesta? Ne lasai astfel sa ne bucuram de fianlul epic fara tot acest balast. Dar cea mai enervanta si mai inutila mi s-a parut povestea lui Abban, un personaj interesant, pe care nu poti nici sa-l indragesti dar nici sa-l urasti. Omul asta la un moment dat, pe cand reusise sa se ridice mult peste statutul sau de paria al societati se razbuna pe Hasik, o bruta de razboinic care-i violase nevasta si fetele, despartindu-l pe acesta in mod violent de organele implicate in sus mentionatele violuri. Dupa dezastrul militar de la finalul lui The Skull Throne, Hasik il prinde pe Abban si ii ofera acelasi tratament. Si daca lucrurile se opreau aici intelegeam. Doar ca Brett „il pune” pe Hasik sa ia controlul unei bande de razboinici krasieni evadati si sa-i deposedeze si pe acestia de bijuterii. Si uite asa, pana la sfarsitul romanului bruta asta ajunge in fruntea unei armate de cateva mii de fosti barbati care toti se lasa „amputati” si care devin apoi dornici nevoie mare sa „amputeze” si pe altii. Asa ca avem parte de mai multe capitole in care Brett ne prezinta o armata de indivizi cu nadragii patati si putind a urina care baga spaima in toti fara discriminare!
Pana la urma au loc si bataliile epice pe care le tot asteptam, dar despre ele nu o sa vorbesc fiindca pentru acestea merita sa te chinui cu introducerea lunga si nedorita. Chiar daca ma asteptam la altceva de la calatoria eroilor spre Miez. Si chiar daca „tehnologia” distrugerii demonilor a devenit atat de evoluata incat s-a pierdut o mare parte din dramatismul confruntarilor din primele romane ale seriei. Dar pana acolo raul a fost deja facut. Brett si-a incarcat cititorul cu un balast inutil al acrui rezultat este ca atunci cand tragi linie si faci calculele, cele bune si cele rele aproape ca se anuleaza.
Daca The Core ar fi fost un roman de sine statator, toata constructia aceasta a actiunii, de la elemente pregatitoare la un final exploziv ar fi fost mai mult decat satisfacatoare. Dar pentru un roman de final de serie aceasta strategie nu a fost una castigatoare. Toate punctele pozitive, cum ar fi faptul ca Brett explica in detaliu cum functioneaza magia universului sau ca Arlen ajunge in final sa-si descatuseze intregul potential si sa ajunga Salvatorul care te asteptai sa devina nu compenseaza faptul ca autorul a labartat un final de la care toata lumea se astepta sa fie apogeul seriei. Am avut tot timpul impresia ca Brett si-a pierdut interesul pentru aceasta serie si e cu gandul la urmatoarele sale creatii si ca aici aplica doar o schema de succes care a prins la primele romane. Ceva s-a pierdut pe drum… Din pacate s-a pierdut pe ultima suta de metri.
Sa nu ma intelegeti gresit, recomand cu tarie tuturor celor care vor ajunge pana in acest punct al seriei sa citeasca romanul. Cea ce va sfatuiesc este sa nu plecati la drum cu asteptari uriase si atunci, poate, veti ramane cu o cu totul alta impresie decat acea a unui cititor infierbantat ca mine. Spor la lectura!
Dezideriu Szabo
Seria Demon:
bfb – 7. An Echo of Things to Come (The Licanius Trilogy #2) – James Islington – Primul roman al seriei este urmatorul de pe lista mea de lectura, deci cat de curand o sa stiu si eu de ce se extaziaza toata lumea. ff – 7. The Stone Sky (The Broken Earth #3) – N.K. Jemisin – Chiar daca sunt un fan infocat al lui Jemisin si al acestei serii, The Stone Sky e science fiction si ar trebui sa fie pe primul loc al tuturor listelor dedicate acelui gen.
Skyfarer – Joseph Brasey – Si ca sa vedeti ce le mai trece unora prin minte, dar si din lipsa de noutati mai importante va prezint Skyfarer si descrierea sa de pe goodreads: Un ucenic de vrajitor este tarat intr-o misiune vicioasa, de-a lungul unui cer nesfarsit in acest fantasy spatial inspirat din Razboiul Stelelor. No comment.