Flamura Neagră de Miloș Dumbraci

Flamura Neagră

Cronicile Kanjerilor – Cartea Întâi

de Miloș Dumbraci

 

   Trebuie să recunosc că,  în rarele ocazii în care mai primesc câte o carte cu rugămintea de a-mi da cu părerea despre ea, aceasta vine și cu o anumită doză de stres. Empatia mea s-ar putea să fie un pic cam inflamată și mă împinge de la spate să mă pun în pielea celor cu care relaționez. În cazul cărților din categoria mai sus amintită mă gândesc cum o să se simtă autorul dacă mie nu-mi place cartea și i-o zic franc în față? Omul a muncit din greu să scrie și vin eu să-i fac munca praf. Când Miloș Dumbraci mi-a propus să îmi trimită Flamura Neagră, am avut aceiași reacție, cu toate că îmi doream să citesc cartea încă dinainte de propunere. Griji fără temei totuși, căci stresul a dispărut de la primele pagini și am uitat complect de el pe măsură ce m-am adâncit în poveste.

   Flamura Neagră are cam tot ce îți dorești atunci când deschizi un roman fantasy. Și nu orice fantasy, ci unul care îmbină elemente de grimdark care l-ar face și pe Abercrombie să roșească, pe un fundal de epic fantasy. Avem pe de o parte personaje de un gri murdar, motivate doar de setea de putere sau de dorințe personale, scene de violență cu sânge și toate cele, precum și un limbaj licențios, toate specifice genului grimdark și pe de altă parte un teatru vast de desfășurare a acțiunii, bătălii grandioase, multă magie, rase non-umane și zeități. Și chiar dacă evit să fac comparații, în cazul acesta trebuie să recunosc că am avut constant un iz de Compania Neagră, asezonat din când în când cu elemente fantastice grele de sorginte malazană. Pe acest fundal, între coperțile cărții întâlnim personaje credibile, chiar dacă ți-e foarte greu să te atașezi de vreunul, o construcție a universului literar solidă și plină de imaginație, o poveste de proporții epice, plină de intrigi și de suspans și o scriitură care, dincolo de câteva mici scăpări, reușește să țină toate aceste elemente sub control și să le aștearnă pe hârtie într-un mod concret dar și plăcut.

   Încă din prima pagină ești aruncat în mijlocul unei bătălii grandioase, în care armata invadatoare a Imperiului Akkaș se războiește cu barbarii de pe continentul Gova. Și încă din prima pagină încep să apară elementele imaginare excelente care condimentează lumea creată de Dumbraci. Armata akkașă este condusă de câțiva Ochii-Lui, indivizi călare pe mamuți prin care Unicul, Împăratul-Zeu al Akkașului, entitatea care conduce de mii de ani cel mai mare imperiu al omenirii, vede câmpul de bătălie, fiecare unitate este coordonată de Muți, soldați fără limbă prin care Unicul își transmite comenzile, din cer atacă cetățile-de-zbor  iar kanjerii sau Pieile-de-Fier, unitățile de elită ale Împăratului stau la pândă ca nu cumva dușmanul să-și cheme zeii în luptă. Căci kanjerii sunt singurii capabili să lupte cu zeii nevăzuți ai lumii și chiar să-i captureze pentru a extrage apoi cea mai importantă resursă a imperiului: esența de zeu. În toiul acestei bătălii își face apariția un zeu extrem de puternic care face ravagii printre kanjeri și reușește să smulgă din această lume și să-i tragă în lumea de dincolo trei kanjeri dar și pe Mutul unității, în corpul căruia se află captiv însuși Împăratul-Zeu al Akkașului. Iar dispariția acestuia din lumea materială va fi axul central în jurul căruia gravitează acțiunea romanului. Acesta este structurat în trei linii narative urmărite pe rând, capitol cu capitol.

   Prima linie narativă se desfășoară în Akkaș, Cetatea-Lumii, capitala Imperiului. Aici dispariția Împăratului este resimțită din plin de cei câțiva privilegiați care au puteri speciale generate de accesul direct la magia Împăratului. Aceștia se trezesc brusc fără magie și ținând secretă dispariția Zeului, încep lupta necruțătoare pentru putere. În acest joc mortal vor intra grupându-se în două facțiuni majore, Concubina Împăratului, o femeie vicleană și lipsită de scrupule, Casele aristocratice ale magilor stihini, preoții cultului oficial al Împăratului-Zeu, Șoptitorii sau spionii imperiali, Garda imperială, bandele de hoți de pe docuri, dintre care se remarcă ”Știucile” lui Ozun și mulți alții. Orice armă este admisă și jucătorii avizi să umple vidul de putere vor recurge la trădare, crimă, tortură magie sau sex pentru a controla resursele limitate de esență-de-zeu, singura sură de magie disponibilă după dispariția Împăratului (în afara magiei negre obținută prin intermediul sacrificiilor umane) și pentru a pune mâna pe putere. Capitolele dedicate Akkașului sunt pline de intrigi și conspirații.

   Cea de a doua linie narativă urmărește armata imperială de pe continentul Gova după dispariția Împăratului. Lipsită de coordonare după un atac fulgerător asupra cortului în care se adunaseră ofițerii, aceasta este aproape anihilată de Hoarda formata din vaurii înaripați , o specie de oameni vulturi și de cohortele de sclavi paoni, o specie de catâri bipezi dotați cu inteligență. Situația este salvată de geniul militar al obrakului (colonel) Naboullen care se autoproclamă hașă și preia comanda armatei imperiale. Capitolele Gova vor urmării retragerea plină de primejdii a armatei urmărită de Hoardă spre portul în care așteaptă flota imperială dar și ascensiunea lui Naboullen către titlul de Împărat-Nou , mânat de ambiția de a-și duce armata în Akkaș pentru a se înscăuna pe tronul Unicului. În paralel, cei trei kanjeri dispăruți în primul capitol alături de Împărat se reîntrupează în trupurile unor camarazi căzuți, își iau atributul de triarhi, ridică o armată de kanjeri morți-vii și își salvează colegii vânători de zei de la masacrul pus la cale de noul Împărat.

   Acțiunea celei de a treia linii narative se desfășoară în Yzandjan, acolo unde Djamma, o tânără agentă a Împăratului investighează dispariția unor transporturi de esență-de-zeu, datorată incompetenței guvernatorului imperial al provinciei, Haru Kabban. Dispariția Împăratului îi oferă ocazia lui Berișerek, fostul rege-mag al ținutului să conducă o răscoală care va înlătura ocupația akkașiană și va duce la o vânătoare a coloniștilor imperiali. Djamma fuge din capitala provinciei alături de inspectorul imperial Saferi-sey, de Bo, sclavul și garda de corp a acestuia, de fostul guvernator Haru și de Danir, căpitanul gărzii și amantul său, dar și de Larik, un băiat localnic înzestrat cu un dar deosebit de folositor. Aceștia vor străbate provincia plină de creaturi periculoase doar pentru a fi martori în final la nașterea Zeului Nebun, Împăratul Sălbatic de sub munte al garhilor, creaturi asemănătoare orcilor. Toate cele trei linii narative se încheie ”bombastic”, lăsând-ul pe cititor să jinduiască la cel de al doilea roman și la confruntările epice care se configurează.

   După rezumatul de mai sus nu cred că mai are rost să insist asupra calității acțiunii romanului sau a bogăției universului imaginat de Miloș Dumbraci. Merită însă să vorbesc un pic despre personajele romanului. Chiar dacă nu am reușit să mă atașez de nici unul dintre personaje, calitatea morală a acestora le face greu de plăcut, asta nu înseamnă că ele nu sunt complexe și puternice. Câteva dintre ele ies puternic în evidență și autorul a reușit să le insufle viață proprie, chiar dacă Dumbraci nu insistă prea mult pe caracterizare. Utilizarea cu succes a unor ”tușe” sigure reușește să le dea forță și credibilitate. De fapt același lucru pot să îl spun și despre stilul narativ. Probabil că mulți dintre autorii consacrați de prin lumea largă dacă ar fi avut la îndemână un subiect atât de bogat ca cel din Flamura Neagră, ne-ar fi ”pocnit” cu un tom de multe sute de pagini. Cu toate acestea, Miloș Dumbraci reușește prin cuvinte și metafore iscusit amplasate să creeze o lume vibrantă și credibilă, să o umple de viață plină de acțiune și de istorie, toate acestea între coperțile unui roman decent de patru sute și un pic de pagini. Sincer, pentru mine asta este o calitate rar întâlnită la scriitorii de fantasy, calitate pe care o apreciez în mod deosebit.

   Și după atâtea cuvinte de laudă, trebuie să spun că există și câteva minusuri. Uneori (nu foarte des, din fericire) am avut impresia că alegerea așezării cuvintelor în frază nu este cea mai fericită, fapt care sare cu atât mai tare în ochi cu cât în cea mai mare parte scriitura este excelentă, atinsă de un ”ceva anume” specific autorului, care îi dă un plus de savoare. În plus există câteva rare momente de ambiguitate, în care nu sunt sigur că Dumbraci a reușit să-mi transmită mie ca cititor mesajul pe care dorea să-l transmită. Sunt sigur că acest fapt este greu de evitat atunci când jonglezi cu o acțiune atât de complexă, pusă în scenă de un număr mare de personaje și sunt convins că aceste mici ambiguități se vor clarifica până la finalul celui de al doilea roman. Totuși, per ansamblu, ținând cont de calitatea romanului, aceste lucruri sunt ușor de trecut cu vederea, senzația cu care am rămas la final fiind acea a unui fantasy excelent, probabil cel mai bun roman fantasy românesc pe care l-am citit până acum.

   În final ce pot să mai zic. Dacă nu v-am convins să citiți Flamura Neagră, înseamnă că nu vă place literatura fantasy și ați ajuns la această recenzie din greșeală. Există mult mai multe ”bunătăți” în acest roman decât am reușit eu să prezint pe scurt și sunt convins că nu există fan al genului care să nu savureze această cronică epică a unei lumi încărcate de magie. Așa că, luați de citiți și dacă se poate, lăsați-vă și impresiile pe aici, sunt sigur că Miloș se va bucura de părerea fiecărui cititor în parte.

 

P.S.

Vă urez tuturor Sărbători Fericite și un An Nou plin de bucurii, sănătate și cărți bune!

 

Dezideriu Szabo