Portile Casei Mortilor de Steven Erikson

Portile Casei Mortilor

                             de Steven Erikson

 

 

   Am mai spus si in recenzia mea la Gradinile Lunii cat de mult apreciez seria Malazan a lui Steven Erikson. Portile Casei Mortilor nu a facut decat sa-mi intareasca convingerea ca aceasta este una dintre cele mai remarcabile realizari ale genului fantasy. Dincolo de poveste, de personaje si de lumea extrem de complexa cu care m-a obisnuisem deja, acest roman a reusit sa ma uimeasca prin faptul ca, oricat ar parea de incredibil, a fost mai complex decat primul si a venit cu un set nou de personaje, locatii si fire narative.

   In Portile Casei Mortilor Erikson muta actiunea pe subcontinentul Sapte Orase, un taram aflat de secole sub asuprirea unui imperiu sau altul. Cu toate ca ultimul cuceritor, Imperiul Malazan, a adus prosperitate si o stapanire blanda, acestea nu pot sterge tensiunile acumulate in secole de asuprire, tensiuni ce rabufnesc in fanatism religios. Dar asa cum ne-am obisnuit, la Erikson orice act lumesc are corespondenta atat in planul divinitatilor cat si in alte planuri mai obscure, aflate intre lumea oamenilor si lumea zeilor. Asa ca, in spatele flacarii revoltei care se raspandeste pe continent, se afla Apocalipsa ce vesteste renasterea unei vechi divinitati in desertul sfant Raraku iar in haosul creat se da o batalie mai subtila, caci Calea Mainilor s-a deschis si odata cu ea, singura cale spre Ascendenta pentru imfamele creaturi Soltaken si D’ivers. Aceste evenimente sunt urmarite prin intermediul a trei fire narative principale care se impletesc cu altele minore, intr-o tesatura densa si fascinanta

   Unul dintre aceste fire narative ii urmareste pe asasinul Kalam, pe Fiddler si pe Apsalar (fosta Sorry, fost vehicul pentru zeul Cotilion) din brigada Arzatorilor de Poduri care alaturi de insotitorul lor Crokus, tanarul hot din Darujhistan, sunt singurele personaje din Gradinile Lunii care apar si in acest roman. Cei patru strabat cele Sapte Orase in cautarea unei case Azath care-i poate duce pana in inima imperiului pentru a-si duce la indeplinire misiunea: sa o ucida pe Imparateasa Laseen si sa-si razbune astfel brigada. Dar cum continentul este in fierbere si Vartejul sfant din Raraku a pornit, acestia ajung sa fie atrasi in complicatul conflict dintre Casa Umbrei si creaturile Soltaken si D’ivers, aflate in cautarea Caii Mainilor. Drumul lor se intersecteaza cu acela al unor personaje memorabile dintre care cele mai fascinante sunt Jaghul Icarium si Trellul Mappo. Al doilea fir narativ ne prezinta ascensiunea lui Felisin, sora cea mai tanara a capitanului Paran, de la statutul de sclava si de tiitoare a celor mai mizerabili indivizi din ocnele de otataral la acela de lidera a rebeliunii sfante din Raraku. Dar cel mai impresionant fir narativ este vazut prin ochii istoricului Heborik si spune povestea emotionanta a Lantului Cainilor si a neinduplecatei Capetenii Coltaine, comandantul Armatei a Saptea Malazane. Hotarat sa salveze cetatenii malazani din Sapte Orase de furia ucigasa a bastinasilor aflati in plina rebeliune, Coltaine conduce un convoi de zeci de mii de refugiati civili de-a lungul continentului ostil, infruntand o armata de triburi nomade si bastinasi, ale carei randuri se ingroasa zi de zi, catre vest, spre ultimul oras-port aflat sub control malazan.

   Nu o sa vorbesc despre bataliile epice, despre intrigi si magie, despre creaturile teribile si despre eroii care lupta din toate puterile pe aceste fronturi. Acestea sunt elemente la care te astepti intr-un roman epic fantasy de talia cartilor din seria Malazan. Ceea ce vrea sa subliniez este faptul ca Erikson a reusit sa strecoare printre toate acestea cateva povesti emotionante, coplesitoare si greu de uitat. Nu ma intelegeti gresit, toate povestile ce compun romanul sunt solide, dar atunci cand vine vorba de determinarea crancena a lui Coltaine, de sacrificiile pe care acesta este dispus sa le faca pentru a salva fiecare veriga a Lantului Cainilor si de soarta care-l asteapta in final, cea ce simte cititorul este emotie pura, compasiune, atasament si durere. Si nu este singura realizare formidabila a lui Erikson in acest roman, caci relatia dintre nemuritorul Jaghut Icariam, suferind de amnezie si ratacind vesnic in cautarea amintirilor sale pierdute si prietenul sau de secole, Trellul Mappo, determinat sa-l protejeze pe blandul Jaghut de trecutul sau teribil si sangeros este la fel de emotionanta. Rar un roman fantasy a reusit sa-mi starneasca emotii atat de puternice si o compasiune atat de adanca pentru soarta unor personaje. Exista o mie de motive pentru care Portile Casei Mortilor merita citita, dar povestile lui Coltaine si a lui Icarium sunt de departe cele mai bune.

   O sa inchei spunand ca Erikson isi dezvolta universul in acest roman si ofera o multime de informatii noi despre Ascendenta, despre secretele Caselor Azath si coridoarele magiei, dar si despre zei in general si despre Casa Umbrei in particular. De asemenea aflam mai multe despre dedesubturile politicii imperiale si despre anumite evenimente din primul roman, asa ca, pentru cei care au facut deja cunostinta cu universul Malazan, acest roman este o lectura obligatorie. Iar pentru toti ceilalti, cititi Gradinile Lunii caci altfel nu veti putea trai experienta tulburatoare a Lantului Cainilor si a dramei lui Icarium.

 In aceasi serie:

                                                                    

Gradinile Lunii                 Memories of Ice                    House of Chains               Midnight Tides         The Bone Hunters

                                           

Reaper’s Gale                  Toll the Hounds               Dust of Dreams               The Crippled God